Ne pupam sau nu ne pupam ?

Afaceri sau privat ?
Cu puţin timp în urmă cancelarul german Angela Merkel atrăgea atenţia asupra unei probleme pe care poporul german împreună cu politicienii de vârf o au: Pupatul !
Nu o să detaliez mult însă se prezenta următorul aspect: în cultura germană pupatul nu este aşa de firesc ca în alte culturi cum ar fi la popoarele latine.
De aceea germanii se simt stânjeniţi când sunt puşi intr-o astfel de situaţie mai ales la nivel înalt când, în întâlniri politice sau de afaceri pupatul a devenit o oarecare obişnuinţă. Iniţial articolul a reuşit să mă amuze cu toate că înţelegeam perfect perspectiva deoarece mai mult sau mai puţin conştient mă aflu des pus în această situaţie.
Bun, gata cu introducerea; Care este punctul în care încetează comportamentul “personal” şi intervine comportamentul “profesional” ?

Ne pupăm, ne îmbrăţişăm chiar, vorbim de familie, copii, concedii, spunem glume ... Am fost crescut intr-o familie de “nepupaciosi”. Noi nu ne-am arătat afecţiunea în general şi nici nu am fost tocmai învăţaţi să ne pupăm şi să îmbrăţişăm pe toată lumea. Poate un stil mai spartan, mai nemţesc, care în funcţie de obiceiuri este considerat mai bun sau mai rău.

Interesant este însă următorul aspect: Cu toate că oamenii se pupă şi se îmbrăţişează în business ei nici nu se pupă şi nici nu se îmbrăţişează efectiv ci doar mimează asta. Cum ? Ia gândiţi-vă: De câte ori aţi fost efectiv pupaţi ? Nu mă refer la acea atingere a obrajilor cu mimatul sunetului de pupat. Mă refer la pupat aşa cum se pupă: cu buzele care ating obrazul De câte ori aţi fost îmbrăţişaţi ? Din nou, nu îmbrăţişare sterilă în care corpurile rămân la o oarecare distanţă care să păstreze un protocol care se vrea altul decât cel personal. Mă refer la o îmbrăţişare în care să-l simţi pe celălalt nu doar cu mâinile ci cu întregul corp.

Mimăm. Mimăm privatul în business. Denaturăm privatul în business pentru că o etichetă adevărată de business nu mai există. şi atunci ce facem ? Evident, aplicăm un comportament cunoscut nouă din mediul privat dar îl denaturăm suficient încât să pară că este altcava. E doar penibil. Cam asta sunt forţaţi acum să facă şi nemţii.

Tot aşa cu gândul în direcţia asta mi-am dat seamă că nu ne prea pupăm nici prietenii. şi cu ei, tot aşa, obraz lângă obraz, un scârţăit din buze, o îmbrăţişare protocolară. Oare am dus personalul în afaceri, l-am denaturat şi l-am adoptat deformat înapoi în personal ? Mie aşa îmi pare.
Am vrut să pupăm pe toată lumea şi drept urmare nu am mai pupat pe nimeni.
Am vrut să îmbrăţişăm toată lumea şi drept urmare nu am mai îmbrăţişat pe nimeni.
Am vrut să ne confesăm tuturor şi nu ne mai confesăm nimănui.
Am vrut să ne deschidem în faţa tuturor şi ne-am inchs în faţa fiecăruia.

Cred că ar trebui să-i pupăm pe cei ce vrem să-i pupăm cu adevărat şi să nu mai mimăm cu ceilalţi.

Dăunează.

Ce inseamna OM ?

Se pare că OM este un cuvânt ce nu există în altă limbă decât limba română. Un lucru foarte ciudat având în vedere că, limba română, aşa cum ştim, nu este o limbă "singură pe lume" ci face parte dintr-o familie largă având că bunica limba latină sau ?

Pentru că nu sunt nici lingvist şi nici istoric o să mă rezum la câteva copy-paste-uri pe care o să-mi permit să le traduc pentru a fi spre înţelesul tuturor şi mai ales pentur a mă asigura că vorbim despre acelaşi lucru.

Google intrebat generic "What is om ?" te trimite imediat la prietena Wikipedia care zice aşa:

"is a sacred/mystical syllable in the Dharma or Indian religions, i.e. Sanatan Dharma, Hinduism, Jainism, and Buddhism."

Pentru cei interesati: http://en.wikipedia.org/wiki/Om

Mergem pe mana lor sa vedem unde ajungem:

 "bhūtaü bhavad-bhaviùyad-iti sarvam Omkāra eva

What had happened before, what is now and what will be later

– everything is just Om. (Māõóukyopaniùad, 1)"

Ce s-a întâmplat înainte, ce este acum şi ce va fi mai târziu - totul este doar OM

 "Creation itself was set in motion by the vibration of Om"

 Însăşi creaţia a fost pusă în mişcare prin vibraţia lui OM

"This symbol, ... represents both the unmanifest and manifest aspects of God"

Acest simbol reprezintă atât aspectele nemanifestate cât şi cele manifestate ale lui Dumnezeu

"The scriptures tell us that "OM" is the planets primordial vibration from which the entire universe has arisen. All other sounds are contained within it."

Scripturile ne spun că OM este vibraţia primordială a planetei din care a luat naştere întreg universul. Toate celelalte sunete sunt cuprinse în el.

"Om , according to the ancient scripts of the Vedic civilization, is the sound of life"

Conform scripturilor antice ale civilizatiei Vedice OM este sunetul vietii

"Before the beginning, the Brahman (absolute reality) was one and non-dual. It thought, "I am only one -- may I become many." This caused a vibration which eventually became sound, and this sound was Om."

Înainte de început, realitatea absolută (Brahman) era una şi era non-duală. S-a gândit: 'Sunt doar unul - voi deveni mult/mulţi/multe' Acest gând a cauzat o vibraţie care a devenit un sunet. Acest sunet a fost OM

Chiar şi în credinţa noastră creştină OM-ul reprezintă încoronarea existenţei.  

Chiar şi noi slăvim acest OM, nu însă ca sunet, nu însă ca simbol. Îl slăvim pe OM pentru că a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Ce frumos că întâmplător, noi românii, urmaşi ai lui Traian, moştenitori ai limbii romane, am modificat de-a lungul anilor latinescul "homo" şi am ajuns să rezonăm cu întreg Universul.

Jocul şi ignoranta

Ne aflam pe o plajă la Marea Mediterană. Umbreluţe, agitaţie, apă, soare, valuri, nisip, pături, saltele, colace, oameni agitaţi, oameni liniştiţi şi multe altele.
 
Pe lângă astea, pe nisip, aproape de apă, pe fâşia pe care câteodată ajung valuri o mulţime de copii făceau ceva. Cu toate că se întâmpla de ceva vreme am ignorat acţiunile lor până ce deodată am început să-i urmărim. Erau mulţi, aparent nu se cunoşteau dinainte şi mai şi vorbeau limbi diferite. Vârstele lor erau deasemenea destul de variate şi jucau un joc. Jocul trebuia să fie ceva extrem de simplu deoarece se juca cu 2 beţe. Privind însă puţin mai atenţi am observat că este totuşi destul de complex în simplitatea sa.
 
Se supărau, se bucurau, se certau, se felicitau, veneau şi plecau. Toate trăirile omenirii se manifestau în acel joc. Blonzi, bruneţi, creştini, musulmani, mici, mari, fete, băieţi, slabi sau mai grăsuţi se pare că toţi îl puteau juca. La un moment dat în jurul jocului lor se strânseseră vreo 20 de copii. Unii nu cred că aveau mai mult de 3-4 ani iar alţii cred că aveau chiar şi peste 10 ani.
 
Cu toate că acţiunile lor erau repetitive nu reuşeam să desluşim care sunt regulile, nu înţelegeam care-i scopul şi colac peste pupăza nu înţelegeam de ce aparent câştiga un baietzel destul de micuţ, mai sfrijit aşa, reuşind să-şi învingă toţi adversarii mult mai mari ca el.
 
Intrigaţi de faptul că dintre noi nimeni nu înţelegea regulile de unul singur am început să discutăm între noi. Să ne întrebăm unul pe altul dacă a înţeles regulile. Să ne dăm cu părerea, să facem tot felul de speculaţii despre regulile jocului urmând ca următoarea mişcare să ni le spulbere.
 
După vreo 20 de minute evident ne-am plictisit şi am încetat să mai căutăm explicaţia. Ne-am împăcat cu ideea că este un joc, ne-am convins că are reguli şi ne-am împăcat cu faptul că nu le înţelegem. Era şi firesc. Nu puteam sta toată ziua să ne uităm la ei. Era apă, era cald, voiam să mâncăm, să facem baie. Aşa i-am lăsat în jocul lor şi ne-am văzut de treabă.
 
Dacă fiecare dintre noi şi-ar fi luat timpul necesar, de unul singur, doar să privească, fără să încerce să găsească în jocul respectiv reguli din jocurile cunoscute sunt convins că fiecare ar fi înţeles destul de repede regulile. Repet: Se juca cu 2 beţe pe care le tot loveau.
 
Am preferat însă să ne consultăm, să încercăm să găsim o rezolvare la cel de lângă noi. Am sperat că altcineva o să ne lămurească. Am întrebat chiar şi un trecător care din întâmplare era tot român şi a rămas şi el priponit în jocul copiilor. Nici acesta nu a putut să ne dea un răspuns.
 
Invariabil a venit momentul în care am abandonat căutarea regulilor. Trecuse deja suficient timp ca fascinaţia jocului să ne părăsească. Trecuse suficient timp să se liniştească în noi acea întrebare care ne-a bântuit pe toţi se pare în acelaşi moment. Care e scopul ?
 
Pot spune cu siguranţă că aveau un scop în ceea ce făceau, un scop comun. Noi însă chibiţăm asupra regulilor.

Unde este Dumnezeu ?

Dumnezeu este !
Dumnezeu a fost înainte de toate, este şi o să fie după toate.
Dumnezeu locuieşte oriunde, aici şi peste tot.
Dumnezeu trăieşte în orice, în mine şi în oricine.
 
Fără acceptarea Lui absolută nu are sens să pornim căutarea.
 
Cum să-L găsim însă ?

Cum găseşti ceva dacă nu înţelegi ce cauţi ? Nu ai cum. Paradoxal din toate punctele de vedere. Este Tot şi nu-l găseşti !
O problemă nu poate fi rezolvată în sistemul în care a fost creată. Noi am creat căutarea noi trebuie să acceptăm într-un final că nu o să găsim absolut nimic în sistemul în care am început să căutăm.
 
Care este sistemul în care am început căutarea ?
 
Pentru a putea ieşi dintr-un sistem trebuie să conştientizam sistemul. Cum poţi conştientiza un sistem în mijlocul căruia te afli, cu atât mai mult cu cât habar nu ai până unde se întinde şi oricum după graniţele lui pentru tine, creatorul sistemului, nu mai există nimic. Nimic ce ar putea fi perceput din sistemul tău.
Da, fiecare dintre noi este creatorul propriului sistem.
 
Dacă nu conştientizam sistemul măcar să conştientizam creatorul sistemului.
 
E foarte simplu aici şi mă bazez pe o observaţie foarte pertinentă spun eu. Nu am capacitatea de a-mi închipui absolut nimic ce nu a fost cândva perceput sub orice formă de unul din simţurile mele. O vietate ? De câte ori încerc ajung la acelaşi rezultat: Ceva foarte futuristic bazat însă pe o combinaţie de caracteristici adunate de la toate vietăţile cunoscute mie şi nu numai. Încercaţi şi când aveţi impresia că aţi reuşit analizaţi vietatea amănunţit şi observaţi cum absolut nimic nu e nou. Nimic din afara sistemului. O vietate e totuşi ceva destul de complex. Hai să încercam cu un sunet. O singură notă muzicală ce nu a fost încă percepută de urechile voastre. Hai că trebuie să meargă. Nici vorbă. Ultima încercare... o culoare. Hai să ne mai imaginăm măcar o culoare pe care să o aibă noua vietate dar pe care să nu o aibă nimic altceva... 
 
Bun, trebuie însă să recunosc că avem organe mult mai complexe decât receptorii noştri externi. Creierul... el ne scoate din rahat. Hai să ne gândim la ORICE. Un mic gând, un obiect, o stare, o situaţie ... orice dar care să nu fi trecut încă de unul din senzorii noştri. Să nu fie auzit niciodată, să nu fie văzut niciodată, să nu fie pipăit niciodată, să nu fie mirosit niciodată. Atenţie, a nu se încerca combinaţii de percepţii cunoscute. Piersica neagră cu miros de benzină, gust de ciocolată, textură de asfalt şi consistenţă de apă nu ar fi ceva nou. Ar fi ceva rearanjat. Cules din sistemul nostru şi rearanjat.
 
Orice carte din această lume, evident şi cele religioase nu sunt decât un plagiat. Un plagiat după dicţionarul creat în sistemul nostru. Aceleaşi cuvinte rearanjate. Alte înşiruiri, multe posibilităţi dar totuşi... destul de limitat.
Nu mai vreau să argumentez că nici măcar sistemele noastre nu sunt identice pentru că nu are nici un sens.


 Bun, nu putem conştientiza sistemul dar putem măcar să-i înţelegem dinamica.
 
Putem pentru că e dinamica vieţii din jurul nostru, dinamica sistemului nostru.
Sistemul se compune de noi prin intermediul simţurilor noastre şi cu ajutorul unui mare arhitect: Creierul.
Funcţionează pe principiul undei: Orice punct atins de frontul de undă devine sursă de undă la rândul sau. Asimilăm totul. Acaparam totul. Înţelegem totul. Pentru asta însă trebuie să respectăm în continuare o singură condiţie: În sistemul nostru intră doar ceea ce poate găsi o intrare printr-un receptor de-al nostru. Mai nou ne-am creat receptori artificiali.
Sistemul se extinde fabulos... Poţi acapara lumea întreagă. Luna, Soarele, mai puţin şi ajungem şi la pico. Curând într-o altă galaxie. Minunat.
 
Unde este însă Dumnezeu ?
 
Dumnezeu locuieşte peste tot.
Ca să-l putem găsi ar trebui să ne extindem sistemul la infinit. Altfel ar rămâne părţi din El necuprinse şi nu L-am înţelege. Evident că asta nu o să reuşim niciodată. Dionis nu şi-a căpătat degeaba "Sărmanul".
Bun, Dumnezeu locuieşte însă şi aici. În sistemul nostru deasemenea. Cu toate că nu a intrat pe portiţele cunoscute noua în sistem El este. Cum a intrat ? - Noi am apărut.
Totuşi însă îl căutăm. Aici, acolo, ieri, azi, mâine, cu toate că e sistemul nostru, regulile noastre, nimic.
 
De ce nu-L găsim ?
 
Pentru că ne lipseşte o culoare, un sunet, un miros, o textură. Pentru că arhitectul nostru nu cunoaşte esenţa Lui.
 
Care este esenţa Lui ?
 
Dacă o ştiam i-o spuneam şi arhitectului şi mi-L incorpora în sistem.
 
Şi până aici poate merge sistemul nostru. Oricât drum am pava cu oricâtă suferinţa, bucurie sau orice alt fruct al propriului sistem tot nu o să ajungem la un final. Din sistem însă nu putem ieşi pentru că suntem tocmai centrul lui. În orice direcţie ne deplasăm sistemul merge după noi. Cu cât aşteptăm mai mult, sistemul îşi măreşte acoperirea dar nici un timp din lume nu ajunge pentur a acapara totul.
Şi ce facem ? Din sistem nu, în afara sistemului nu putem ajunge, cei ce au ieşit din propriul sistem nu pot intră într-al nostru pentru a ne ajuta...

Dacă noi suntem un punct şi lumina din jurul nostru e sistemul nostru care se măreşte în permanenţă şi dacă acolo unde nu ajunge sistemul nostru nu este nimic pentru noi, cum să răzbatem ?
 
Stingem lumina. Punctul o să se cufunde în întuneric. Dumnezeu este în întuneric !

O altă fabulă

 Un rege avea 2 fii.
 Urmând să aleagă succesorul la tron, regele îi cheamă pe cei doi şi le spune:
 Luaţi aceşti puţini bani şi de ei cumpăraţi orice cu care să vă umpleţi palatul. Cel care va reuşi să-şi umple palatul cu aceşti bani e succesorul meu la tron.
 Văzând ce puţini bani are, primul îşi spuse: "Cu aşa puţini bani e imposibil să umplu palatul" aşa că cumpără tot gunoiul din oraş cu care reuşi să-şi umple palatul.
 Şi cel de-al doilea realiză cât de puţini bani are dar caută răspunsul mai adânc în fiinţa sa şi plecă şi cumpără o sticluţa de parfum şi umplu palatul cu dulcea aromă.

Voi ce aţi fi cumpărat ?

Certitudinea picaturii

Unii dintre noi, foarte puţini, reuşesc să se întoarcă spre Dumnezeu înainte să moară. Bucuria acestor oameni este să existe drept călăuze pentru noi ceilalţi.
 
Credeţi că picătura de apă ştie că este ocean ? Credeţi că picătura de apă ştie că o să se întoarcă în ocean invariabil ? Oriunde ar cădea, oricât ar dura, chiar dacă s-ar evapora ?
Chiar dacă ar înceta să existe, ea tot în ocean se întoarce.

Nu, picătura nu ştie asta şi nici nu o preocupa. Picătura nu iese pe malul râului atunci când vede o cascadă. Picătura nu încetează să-şi urmeze calea nici atunci când este prinsă într-un imens de gheaţă ce-i distruge chiar şi ultima fărâmă de identitate ci aşteaptă în linişte să fie readusă la viaţă.  Nici atunci când Soarele o descompune într-un infinit de repere ea nu aleargă să-şi caute zadarnic fărâmele de identitate.

Ea doar există.
 
Credeţi că dacă ar alege să se întoarcă singură în ocean ar reuşi ? Da, invariabil, pentru că este ocean. Doar că atunci nu ar mai înmărmuri aşteptând momentul dezgheţului, nu s-ar mai lăsa spulberată de Soare să-i simtă căldura, nu s-ar mai lăsa purtată prin roca purificatoare de sub pământ şi cel mai grav, nu ar şti niciodată ce drum i-a fost dat să urmeze.

Şi ce ? Ar spune picătura ajunsă la capătul drumului; Am ajuns !
 
În faţa azurul infinit însă, picătura nu şi-ar recunoaşte esenţa, ar vedea splendoarea din faţă ei dar nu ar avea puritatea de a se identifica cu această.
 
Ar rămâne pe malul uscat sfiindu-se de valuri, aşteptând să se întâmple ceva. Şi atunci ar fi aruncată din nou în văzduh de nisipul fierbinte, purificată din nou de soare, purtată departe de vânt şi lăsată din nou să dea viaţă lumii crezand ca asa a fost sa fie. O să spere că de data asta o să se întoarcă pe drumul corect, prin locurile menite să o purifice, să o pregătească pentru clipa în care, ajungând din nou la capătul drumului să vadă privindu-şi propria existenţa că nu mai trebuie să plece niciunde, să vadă că nu trebuia să caute nimic, să vadă că trebuia doar să se lase purtată în linişte prin locuri reci, prin locuri uscate, să ude iarba, să mute munţii pentru ca la final să se întoarcă mai pură în ea însăşi.
 
Orice drum ar alege însă, oricare ar fi căile pe care le-ar alege să-i purifice esenţa, ajunsă în faţă azurului infinit, nu ar putea rămâne pentru că niciodată nu ar avea curajul să săra în valuri. Pentru că niciodată nu ar şti dacă a ales calea cea bună şi, mistuită de acest gând, nu ar auzi că valurile îi urează bun venit acasă.
 
Doar atunci când ar înţelege că nu mai trebuie să caute, că esenţa ei nu este o incertitudine, că tot ce trebuie să facă este să recunoască susurul izvoarelor, să simtă adierea vântului, să se bucure de razele soarelui şi să nu uite niciodată să asculte valurile, doar atunci ar intelege adevarul, doar atunci ar auzi chemarea valurilor.

Fericită e însă picătura că nu i-a fost lăsat niciodată să aleagă dacă să se bucure că există şi că face parte dintr-un lucru aşa de minunat aşteptând în tăcere întoarcerea în esenţa vieţii.

Oare ea ar vedea că este esenţă de viaţă şi că a fost trimisă să purifice si să fie purificată urmând ca invariabil sa se intoarca in ea insăşi ?

Certitudinea picaturii este data de insăşi lipsa opţiunii.
Certitudinea noastra insă poate veni doar din acceptarea condiţiei noastre.

Tu incerci ?

 Aşa ar trebui făcut 
 De cel ce este priceput în bunătate 
 Şi cunoaşte calea păcii:

 Fie ca ei să fie capabili şi cinstiţi,
 Direcţi şi blânzi în vorbire.
 Umili şi nu plini de sine. 
 Mulţumiţi şi uşor de satisfăcut.
 Naimpovarati de obligaţii şi simplii în felul lor. 
 Paşnici şi calmi şi înţelepţi şi măiestri,
 Nu mândri şi revendicativi cu natura. 
 Nu-i lasă să facă nici cel mai mic lucru
 Pe care înţelepciunea l-ar reproba ulterior.
  
 Dorinţă: În bucurie şi în siguranţă  
 Fie ca toate fiinţele să fie izbavite.  
 Orice fiinţe vii ar fi; 
 Fie că ele sunt slabe sau puternice, să nu fie omisă niciuna, 
 Mare sau puternic, mijlociu, scund sau mic, 
 Cel văzut şi cel nevăzut,  
 Cele ce trăiesc aproape şi în depărtare, 
 Cele născute şi cele a fi născute,
 Fie ca toate fiinţele să fie izbavite !   
 Niciuna să nu înşele pe alta, 
 Sau să dispreţuiască vreo fiinţă în orice condiţie. 
 Niciuna să nu treacă prin furie sau rea-voinţa 
 Să dorească răul alteia.
 Chiar şi când o mamă protejează cu viaţa ei  
 Copilui ei, singurul ei copil,   
 Deci cu o inimă fără margini 
 Trebuie să preţuiască toate fiinţele vi:  
 Radiind bunătate peste întreagă lume  
 Răspândind în sus spre cer, 
 Şi în jos înspre adâncuri;  
 Spre exterior şi nemărginit,  
 Eliberată de ură şi rea-voinţa  
 Fie stând în picioare sau mergând, aşezată sau culcată  
 Eliberată de moleşeală, 
 Trebuie să sprijine acest gând.

 Aceasta se spune că este starea sublimă.
 Fără a se lega de idei neclintite,
 Cel cu inimă pură, având claritatea viziunii, 
 Fiind eliberat de toate dorinţele simţurilor, 
 Nu este născut din nou în această lume.

Metta Sutta