Unde este Dumnezeu ?

Dumnezeu este !
Dumnezeu a fost înainte de toate, este şi o să fie după toate.
Dumnezeu locuieşte oriunde, aici şi peste tot.
Dumnezeu trăieşte în orice, în mine şi în oricine.
 
Fără acceptarea Lui absolută nu are sens să pornim căutarea.
 
Cum să-L găsim însă ?

Cum găseşti ceva dacă nu înţelegi ce cauţi ? Nu ai cum. Paradoxal din toate punctele de vedere. Este Tot şi nu-l găseşti !
O problemă nu poate fi rezolvată în sistemul în care a fost creată. Noi am creat căutarea noi trebuie să acceptăm într-un final că nu o să găsim absolut nimic în sistemul în care am început să căutăm.
 
Care este sistemul în care am început căutarea ?
 
Pentru a putea ieşi dintr-un sistem trebuie să conştientizam sistemul. Cum poţi conştientiza un sistem în mijlocul căruia te afli, cu atât mai mult cu cât habar nu ai până unde se întinde şi oricum după graniţele lui pentru tine, creatorul sistemului, nu mai există nimic. Nimic ce ar putea fi perceput din sistemul tău.
Da, fiecare dintre noi este creatorul propriului sistem.
 
Dacă nu conştientizam sistemul măcar să conştientizam creatorul sistemului.
 
E foarte simplu aici şi mă bazez pe o observaţie foarte pertinentă spun eu. Nu am capacitatea de a-mi închipui absolut nimic ce nu a fost cândva perceput sub orice formă de unul din simţurile mele. O vietate ? De câte ori încerc ajung la acelaşi rezultat: Ceva foarte futuristic bazat însă pe o combinaţie de caracteristici adunate de la toate vietăţile cunoscute mie şi nu numai. Încercaţi şi când aveţi impresia că aţi reuşit analizaţi vietatea amănunţit şi observaţi cum absolut nimic nu e nou. Nimic din afara sistemului. O vietate e totuşi ceva destul de complex. Hai să încercam cu un sunet. O singură notă muzicală ce nu a fost încă percepută de urechile voastre. Hai că trebuie să meargă. Nici vorbă. Ultima încercare... o culoare. Hai să ne mai imaginăm măcar o culoare pe care să o aibă noua vietate dar pe care să nu o aibă nimic altceva... 
 
Bun, trebuie însă să recunosc că avem organe mult mai complexe decât receptorii noştri externi. Creierul... el ne scoate din rahat. Hai să ne gândim la ORICE. Un mic gând, un obiect, o stare, o situaţie ... orice dar care să nu fi trecut încă de unul din senzorii noştri. Să nu fie auzit niciodată, să nu fie văzut niciodată, să nu fie pipăit niciodată, să nu fie mirosit niciodată. Atenţie, a nu se încerca combinaţii de percepţii cunoscute. Piersica neagră cu miros de benzină, gust de ciocolată, textură de asfalt şi consistenţă de apă nu ar fi ceva nou. Ar fi ceva rearanjat. Cules din sistemul nostru şi rearanjat.
 
Orice carte din această lume, evident şi cele religioase nu sunt decât un plagiat. Un plagiat după dicţionarul creat în sistemul nostru. Aceleaşi cuvinte rearanjate. Alte înşiruiri, multe posibilităţi dar totuşi... destul de limitat.
Nu mai vreau să argumentez că nici măcar sistemele noastre nu sunt identice pentru că nu are nici un sens.


 Bun, nu putem conştientiza sistemul dar putem măcar să-i înţelegem dinamica.
 
Putem pentru că e dinamica vieţii din jurul nostru, dinamica sistemului nostru.
Sistemul se compune de noi prin intermediul simţurilor noastre şi cu ajutorul unui mare arhitect: Creierul.
Funcţionează pe principiul undei: Orice punct atins de frontul de undă devine sursă de undă la rândul sau. Asimilăm totul. Acaparam totul. Înţelegem totul. Pentru asta însă trebuie să respectăm în continuare o singură condiţie: În sistemul nostru intră doar ceea ce poate găsi o intrare printr-un receptor de-al nostru. Mai nou ne-am creat receptori artificiali.
Sistemul se extinde fabulos... Poţi acapara lumea întreagă. Luna, Soarele, mai puţin şi ajungem şi la pico. Curând într-o altă galaxie. Minunat.
 
Unde este însă Dumnezeu ?
 
Dumnezeu locuieşte peste tot.
Ca să-l putem găsi ar trebui să ne extindem sistemul la infinit. Altfel ar rămâne părţi din El necuprinse şi nu L-am înţelege. Evident că asta nu o să reuşim niciodată. Dionis nu şi-a căpătat degeaba "Sărmanul".
Bun, Dumnezeu locuieşte însă şi aici. În sistemul nostru deasemenea. Cu toate că nu a intrat pe portiţele cunoscute noua în sistem El este. Cum a intrat ? - Noi am apărut.
Totuşi însă îl căutăm. Aici, acolo, ieri, azi, mâine, cu toate că e sistemul nostru, regulile noastre, nimic.
 
De ce nu-L găsim ?
 
Pentru că ne lipseşte o culoare, un sunet, un miros, o textură. Pentru că arhitectul nostru nu cunoaşte esenţa Lui.
 
Care este esenţa Lui ?
 
Dacă o ştiam i-o spuneam şi arhitectului şi mi-L incorpora în sistem.
 
Şi până aici poate merge sistemul nostru. Oricât drum am pava cu oricâtă suferinţa, bucurie sau orice alt fruct al propriului sistem tot nu o să ajungem la un final. Din sistem însă nu putem ieşi pentru că suntem tocmai centrul lui. În orice direcţie ne deplasăm sistemul merge după noi. Cu cât aşteptăm mai mult, sistemul îşi măreşte acoperirea dar nici un timp din lume nu ajunge pentur a acapara totul.
Şi ce facem ? Din sistem nu, în afara sistemului nu putem ajunge, cei ce au ieşit din propriul sistem nu pot intră într-al nostru pentru a ne ajuta...

Dacă noi suntem un punct şi lumina din jurul nostru e sistemul nostru care se măreşte în permanenţă şi dacă acolo unde nu ajunge sistemul nostru nu este nimic pentru noi, cum să răzbatem ?
 
Stingem lumina. Punctul o să se cufunde în întuneric. Dumnezeu este în întuneric !

O altă fabulă

 Un rege avea 2 fii.
 Urmând să aleagă succesorul la tron, regele îi cheamă pe cei doi şi le spune:
 Luaţi aceşti puţini bani şi de ei cumpăraţi orice cu care să vă umpleţi palatul. Cel care va reuşi să-şi umple palatul cu aceşti bani e succesorul meu la tron.
 Văzând ce puţini bani are, primul îşi spuse: "Cu aşa puţini bani e imposibil să umplu palatul" aşa că cumpără tot gunoiul din oraş cu care reuşi să-şi umple palatul.
 Şi cel de-al doilea realiză cât de puţini bani are dar caută răspunsul mai adânc în fiinţa sa şi plecă şi cumpără o sticluţa de parfum şi umplu palatul cu dulcea aromă.

Voi ce aţi fi cumpărat ?

Certitudinea picaturii

Unii dintre noi, foarte puţini, reuşesc să se întoarcă spre Dumnezeu înainte să moară. Bucuria acestor oameni este să existe drept călăuze pentru noi ceilalţi.
 
Credeţi că picătura de apă ştie că este ocean ? Credeţi că picătura de apă ştie că o să se întoarcă în ocean invariabil ? Oriunde ar cădea, oricât ar dura, chiar dacă s-ar evapora ?
Chiar dacă ar înceta să existe, ea tot în ocean se întoarce.

Nu, picătura nu ştie asta şi nici nu o preocupa. Picătura nu iese pe malul râului atunci când vede o cascadă. Picătura nu încetează să-şi urmeze calea nici atunci când este prinsă într-un imens de gheaţă ce-i distruge chiar şi ultima fărâmă de identitate ci aşteaptă în linişte să fie readusă la viaţă.  Nici atunci când Soarele o descompune într-un infinit de repere ea nu aleargă să-şi caute zadarnic fărâmele de identitate.

Ea doar există.
 
Credeţi că dacă ar alege să se întoarcă singură în ocean ar reuşi ? Da, invariabil, pentru că este ocean. Doar că atunci nu ar mai înmărmuri aşteptând momentul dezgheţului, nu s-ar mai lăsa spulberată de Soare să-i simtă căldura, nu s-ar mai lăsa purtată prin roca purificatoare de sub pământ şi cel mai grav, nu ar şti niciodată ce drum i-a fost dat să urmeze.

Şi ce ? Ar spune picătura ajunsă la capătul drumului; Am ajuns !
 
În faţa azurul infinit însă, picătura nu şi-ar recunoaşte esenţa, ar vedea splendoarea din faţă ei dar nu ar avea puritatea de a se identifica cu această.
 
Ar rămâne pe malul uscat sfiindu-se de valuri, aşteptând să se întâmple ceva. Şi atunci ar fi aruncată din nou în văzduh de nisipul fierbinte, purificată din nou de soare, purtată departe de vânt şi lăsată din nou să dea viaţă lumii crezand ca asa a fost sa fie. O să spere că de data asta o să se întoarcă pe drumul corect, prin locurile menite să o purifice, să o pregătească pentru clipa în care, ajungând din nou la capătul drumului să vadă privindu-şi propria existenţa că nu mai trebuie să plece niciunde, să vadă că nu trebuia să caute nimic, să vadă că trebuia doar să se lase purtată în linişte prin locuri reci, prin locuri uscate, să ude iarba, să mute munţii pentru ca la final să se întoarcă mai pură în ea însăşi.
 
Orice drum ar alege însă, oricare ar fi căile pe care le-ar alege să-i purifice esenţa, ajunsă în faţă azurului infinit, nu ar putea rămâne pentru că niciodată nu ar avea curajul să săra în valuri. Pentru că niciodată nu ar şti dacă a ales calea cea bună şi, mistuită de acest gând, nu ar auzi că valurile îi urează bun venit acasă.
 
Doar atunci când ar înţelege că nu mai trebuie să caute, că esenţa ei nu este o incertitudine, că tot ce trebuie să facă este să recunoască susurul izvoarelor, să simtă adierea vântului, să se bucure de razele soarelui şi să nu uite niciodată să asculte valurile, doar atunci ar intelege adevarul, doar atunci ar auzi chemarea valurilor.

Fericită e însă picătura că nu i-a fost lăsat niciodată să aleagă dacă să se bucure că există şi că face parte dintr-un lucru aşa de minunat aşteptând în tăcere întoarcerea în esenţa vieţii.

Oare ea ar vedea că este esenţă de viaţă şi că a fost trimisă să purifice si să fie purificată urmând ca invariabil sa se intoarca in ea insăşi ?

Certitudinea picaturii este data de insăşi lipsa opţiunii.
Certitudinea noastra insă poate veni doar din acceptarea condiţiei noastre.

Tu incerci ?

 Aşa ar trebui făcut 
 De cel ce este priceput în bunătate 
 Şi cunoaşte calea păcii:

 Fie ca ei să fie capabili şi cinstiţi,
 Direcţi şi blânzi în vorbire.
 Umili şi nu plini de sine. 
 Mulţumiţi şi uşor de satisfăcut.
 Naimpovarati de obligaţii şi simplii în felul lor. 
 Paşnici şi calmi şi înţelepţi şi măiestri,
 Nu mândri şi revendicativi cu natura. 
 Nu-i lasă să facă nici cel mai mic lucru
 Pe care înţelepciunea l-ar reproba ulterior.
  
 Dorinţă: În bucurie şi în siguranţă  
 Fie ca toate fiinţele să fie izbavite.  
 Orice fiinţe vii ar fi; 
 Fie că ele sunt slabe sau puternice, să nu fie omisă niciuna, 
 Mare sau puternic, mijlociu, scund sau mic, 
 Cel văzut şi cel nevăzut,  
 Cele ce trăiesc aproape şi în depărtare, 
 Cele născute şi cele a fi născute,
 Fie ca toate fiinţele să fie izbavite !   
 Niciuna să nu înşele pe alta, 
 Sau să dispreţuiască vreo fiinţă în orice condiţie. 
 Niciuna să nu treacă prin furie sau rea-voinţa 
 Să dorească răul alteia.
 Chiar şi când o mamă protejează cu viaţa ei  
 Copilui ei, singurul ei copil,   
 Deci cu o inimă fără margini 
 Trebuie să preţuiască toate fiinţele vi:  
 Radiind bunătate peste întreagă lume  
 Răspândind în sus spre cer, 
 Şi în jos înspre adâncuri;  
 Spre exterior şi nemărginit,  
 Eliberată de ură şi rea-voinţa  
 Fie stând în picioare sau mergând, aşezată sau culcată  
 Eliberată de moleşeală, 
 Trebuie să sprijine acest gând.

 Aceasta se spune că este starea sublimă.
 Fără a se lega de idei neclintite,
 Cel cu inimă pură, având claritatea viziunii, 
 Fiind eliberat de toate dorinţele simţurilor, 
 Nu este născut din nou în această lume.

Metta Sutta