Să fiţi mica reflexie a unei mari Lumini!

Sfântul Grigorie de Nazianz

Trenul dintre două gări

Asta este viața noastră, un tren între două gări.

Urcăm în tren atunci când ne naștem iar în momentul în care ne conștientizăm suntem deja în tren. O să coborâm atunci când trenul oprește, atunci când pentru prima dată vedem și ne contopim cu ceea ce este în jurul nostru, în jurul trenului nostru.
 
Habar n-avem cine conduce trenul, de ce, cum arată, de unde  este... Habar n-avem cum funcționează trenul, cine l-a făcut sau cine îl repară.
 
Suntem călători. În picioare pe culoar, pe scaune, înghesuiți sau mai lejeri. Călătorim frământați de gânduri. Așteptăm gara, ne îngrijoram, ne bucurăm, povestim, glumim, ne enervăm pe vecinul de compartiment ... Ne văităm, presupunem, învățam, regretăm, iertăm, uităm.
 
Unii dintre noi stau la geam. Stau jos, relaxați, privind peisajul. Nu pot coborâ dar știu ce este afară. Savurează, se odihnesc, se bucură. Își văd imaginea oglindindu-se în geam. Văd soarele, văd păsările, văd pădurile și apele. Nu se pot face una cu ele dar știu că atunci când trenul o să oprească se vor bucura de aerul proaspăt de afară.
 
Toți vrem să stăm la geam. Unii însă, de înghesuiți ce suntem nici nu vedem locurile de la geam.
 
 

A venit toamna ! Frunze ruginii, peste tot unde-ai privi ...

Monstrul din Loch Ness

Un mare mit al vremurilor noastre este legat de monstrul din Loch Ness. Poze, cercetări, păreri, rapoarte. Păreri avizate însă sunt puține și de cele mai multe ori desfiinteaza foarte repede această gogoașă mediatică. De ce ar inventa cineva așa ceva ? Nu stau acum să analizez potențialul turistic oferit de un plesiosaur într-o zonă altfel uitată de lume - comme on !

Eu sunt un curios din fire și ușor mă înflăcărez la auzul veștilor extraordinare, fantastice, supranaturale. Mitul Loch Ness mi-a fost spulberat însă foarte devreme de un cercetător serios care a spus așa: Nu se poate să existe un animal așa de mare în acest lac deoarece nu-l poate susține lanțul trofic ! - Asta numesc eu argument irefutabil ! Calcul matematic, cât e de mare, cât trebuie să mănânce, ce poate mânca, există sau nu mâncare, qed !

Există totuși prădători care în ciuda tuturor aparențelor supraviețuiesc și atunci când lanțul trofic pare mult prea firav să-i întrețină. Aici mă refer la corporații. Care este ’lantul trofic’ care poate susține o corporație cu 50.000 de angajați care oferă servicii și oferă salarii medii de 2,000 EURO la ora actuală și care evident nu produc nimic ?

Și totuși aceste corporații, în mare parte în aceeași situație de non producători, reușesc cumva să trăiască și chiar să și prospere.

Oare cum ? Cred că există un singur răspuns posibil: baza lanțului trofic reușește cumva să-și regenereze mult peste așteptări resursele iar acei oameni productivi în adevăratul sens al cuvântului reușesc cumva să facă ceva supraomenesc producând suficient încât să întrețină ‘animalul’ flămând de target.

Până la urmă poate există și Nessie :)

Coincidența

Coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim - se pare că ar fi spus Albert Einstein. Vorba asta mi-a plăcut foarte mult atunci când am dat peste ea, evident dintr-o cioncidență: Am ajuns pe site-ul care trebuie la momentul care trebuie.

Mă gândeam oare ce înseamnă exact o coincidență ? Căutând pe net (evident) am găsit mai multe sinonime sau definiții pentru această stare: potrivire, nimereală, concordanță, congruență. Etimologic probabil că e vorba de co + incidență. Ce e interesant însă e că incidență înseamnă și intersecție sau întretăiere. Incidens lat.  pentru ‘a cădea în’ sau ’pe o suprafata’.

Bun, gata cu lingvistica că habar n-am de domeniul ăsta și oricum ideea era alta.

Oamenii trăiesc coincidențe. Nu animalele, nu pietrele, nu Pământul. Uneori noi oamenii simțim că ceea ce ne-am dorit să se întâmple, ceea ce ne așteptam să se întâmple, s-a întâmplat. Uneori ne gândim la cineva și apare din senin sau ne telefoneaza -  ce coincidență. Uneori ne dorim ceva și primim, uneori ne aflăm într-un loc în care se află și alte persoane cunoscute, din coincidență.

Totuși noi nu considerăm toate potrivirile ca fiind coincidențe. Nu numim coincidență faptul că ne căsătorim cu persoana pe care o iubim și mai mult - și ea ne iubește pe noi - cu toate că șansa era destul de mică nu ?

Poate coincidența este doar un moment în care noi oamenii, fiecare în parte, rezonăm cu planul lui Dumnezeu. Poate coincidența este doar un punct de tangentă între drumul pe care credem noi că mergem la un moment dat în viață și drumul pe care mergem în realitate pentru a ne mântui sufletele.  Știu că sună puțin ciudat, chiar mie îmi sună prea simplu. Dar Dumnezeu este simplu.

Ne gândim la o persoană dragă și ea ne sună. E o coincidență sau doar noi ne-am gândit pentru scurt timp la ce trebuia ? Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute și ne ajută - coincidență sau doar am făcut noi ce trebuie ? Vrem să ne schimbăm slujba și apare o oportunitate - coincidență sau doar am hotărât noi că e momentul să schimbăm slujbă atunci când chiar a fost momentul ?

Dacă acceptăm pentru o clipă că există un sens în lucruri, că totul este pentru a noastră mântuire a tuturor, împreună, și că în paralel noi în ignoranță, fiecare pentru el, trăim o viață a noastră, nu-i așa că orice potrivire dintre noi și lume ar părea o coincidență ?

Și oare dacă ne-am deschide către lume, am înțelege-o și am merge fiecare pe calea noastră întru mântuire, nu ne-ar părea toată viața o coincidență ?

Nu cumva coincidența este modul nostru egoist de a ignora prezența lui Dumnezeu în viața noastră.

Eu nu cred că Dumnezeu vrea să rămână anonim.

Balada

Iancu, voievod durut
stirpe de Menumorut,
şi de Gelu, şi de Glad
trece ape fără vad
urcă-n munţi de soare-apune
purtand neamu-n rugăciune....

Şapte oşti din arme-l latră
şapte sate-l strigă-n vatră
el se face pas de piatră
ca să urce-ntr-o cărare
neamul lui până la soare

Iancu, voievod durut
stirpe de Menumorut,
care-a-nnebunit de dor
şapte codri pân' la nori
şi-a înnebunit şi-un cânt
spus pe fluier de pământ
urcă-n munţi de soare-apune
purtând neamu-n rugăciune..

Sa dirijam !

       Dirijorul este un foarte bun exemplu de gândire non-liniară. Pentru el nu există note ce urmează altor note. Pentur el sunt valuri, pentur el muzica trebuie că se aseamna cu un fluid imens în al cărui mijloc se află.
       Mă tot uitam la dirijori și niciodată nu am înțeles cum funcționează toată treaba. Știam că sunt foarte importanți dar niciodată nu am înțeles cum mișcările lor pot controla zeci de instrumente ce cântă lucruri diferite. Acum mi-e și clar de ce nu am înțeles niciodată cum funcționează. Observam eu că oarecum ritmul e dat de mișcările lui dar totuși... e așa de mult mai mult.
       Și acum partea interesantă: 
       Imaginați-va că muzica este o apa. Dirijorul, în mijlocul apei, pe un piedestal,  are legat de mâinile lui fiecare strop de apa cu câte un fir foarte subțire, atât de subțire încât este invizibil. Cam ca la un teatru de păpuși, de fiecare dată când mișcă o mână, toate picăturile de apă se mișcă, așa cum se mișcă un fluid, cursiv, împreună, după mâna lui. Mâinile lui generează valuri, liniștesc apa, o fac să se ridice brusc, punctiform sau nu, multă sau puțină, în stânga și în dreapta, în față și în spate.
       Acum, cu imaginea asta în minte, imaginați-vă pe un piedestal, în mijlocul unei ape pe care o dirijați și ea începe să cânte... valuri, stânga, dreaptă, un mic tsunami, o nebunie ...
       Dați doar drumul și aveți răbdare 10 minute, un superb exercițiu de relaxare, cu ochii închiși.

 http://www.youtube.com/watch?v=h3_EsIKarl8&feature=related
 

Visele si realitatea

          Sunt un om care noaptea visează mult. De fapt ‘mult’ ăsta e relativ. Eu unul am impresia că visez destul de mult însă nu pot spune asta cu ceritudine că habar n-am cât se visează normal :)

Bun, trec peste.

Dacă ar fi să împart visele în 2 grupe mari și late aș avea o serie de criterii după care să o fac. Așa, aș putea să le împart în frumoase și urâte, normale și ciudate, reale și ireale, etc.

O împărțire interesantă este însă după frecvența lor și anume împărțirea în vise unice sau repetitive.

Cele repetitive nu sunt foarte multe și oarecum din cele pe care le-am mai discutat sunt și comune mai multor oameni: căderi în gol, fugă cu încetinitorul, etc. Astea sunt oarecum clasice. Am înțeles tot așa de prin reviste ce au rubrici de genul  ‘Stiati că ?’ sau ‘Cercetatorii britanici au descoperit’ că cel puțin unele din ele au și explicații fizice cum ar fi relaxarea musculaturii sau altele.

Un vis foarte ciudat care la mine este și repetitiv este un vis în care aflându-mă în diverse ipostaze, să le spun înfricoșătoare, nu pot striga după ajutor. Fie strig dar am impresia că nu pot striga tare fie nu pot striga deloc. E ca și visul în care ceva te urmărește dar nu poți să alergi decât cu încetinitorul. Parcă alergi în smoală sau parcă nu te ajută picioarele.

Nu întreg visul se repetă, contextul fiind unul variabil, ci doar această neputință de a striga, de a mă face auzit de cineva. O altă ciudățenie este faptul că de fiecare dată am impresia că dacă aș putea striga, cineva m-ar auzi și m-ar ajuta să ies din situația respectivă.

Acel cineva însă nu este prezent sau cel puțin nu este vizibil mie în vis. Eu doar vreau să strig după ajutor și am convingerea că cineva este acolo să mă ajute. Până acum nu am reușit să strig drept urmare habar n-am dacă în vis ar apărea cineva și m-ar ajuta.

Cam atât despre visul ăsta. Sincer să fiu până acum vreo 2 zile nici nu mi-am bătut capul cu el cum nu-mi prea bat capul în general cu visele. Acum vreo 2 zile însă mi-am amintit de visul ăsta într-un context real, în viața mea de zi cu zi.

Am constatat că simțământul ăsta că dacă aș striga ar fi cineva acolo să mă ajute a început să-mi apară tot mai des în gând în timpul zilei și fără vreo legătură cu visul. Interesant e un aspect foarte 'pe dos' ™: Dacă în timpul visului, pot strigă în gând dar îmi lipsește vocea, în timpul zilei pot striga cu vocea dar nu pot striga în gând. Dacă încerc să fac o comparație între cele două stări constat că în timp ce stările sunt similare, aproape identice, fiecare detaliu dintr-o stare este exact opusul aceluiaș detaliu din cealaltă stare. Ca să explic ultima afirmație aș lua exemplul următor: Dacă în vis vorbesc în gând și nu pot să strig cu vocea, în realitate vorbesc cu vocea și nu pot striga cu gândul.

          Că în vis nu pot face ceea ce aș vrea oarecum m-am obișnuit de multă vreme. Eu aș vrea să am numai vise frumoase în care să se întâmple numai ce vreau eu că doar sunt visele mele... Neputința asta însă de a striga în gând după ajutor cat timp simt insa nevoia de a o face... cu asta nu aș vrea să mă obișnuiesc.

Oameni dintre noi

În fața firmei noastre pe iarbă stătea azi un om.
Nu am putut să-mi dau seama de ce stă acolo adică dacă o face voluntar sau nu.
Mi-a spus că nu e boschetar.
Stătea voluntar.
Fusese la spital și se oprise să se roage puțin și să se odihnească.
Merge periodic la spital.
Avea în mână o Biblie. în Biblie un bilet cu o adresă și un număr de telefon în caz că trebuie să-l ducă cineva acasă.
Stă în chirie.
A avut o casă demolată de comuniști si a primit despăgubiri în valoare de 36,000 lei și o garsonieră.
În garsonieră nu se putea locui.
Nu avea apa curentă și nici toaletă.
De banii aia a cumpărat o altă casă, dintre cele nationalizate, pe care a aranjat-o care însă i-a fost luată de vechiul proprietar în proces fără să fie despăgubit.
A avut 2 băieți, ambii morți acum, la fel și soția.
Unul a fost șofer și a murit la cincizeci și ceva de ani, acela locuia in Timișoara.
Celălalt, nu era din Timișoara si a murit imediat după, din cauza unei insuficiențe renale.
De 35 de ani este pocăit.
El are 88 de ani.
Este veteran de război. a luptat și a ajuns până la poalele Caucazului.
L-au dus nemții și i-au spus că merg să elibereze Basarabia.
El pentru asta a mers, pentru țara.
Îi zburau gloanțele pe lângă cap și stătea culcat acoperindu-și capul cu mâinile.
A luptat degeaba că nu au eliberat nimic.
A fost prizonier 1 an.
Când se retrăgea frontul, rămâneau atâtea cadavre pe jos că nu mai putea călca pe pământ.
Îi mulțumește lui Dumnezeu că l-a ajutat să treacă peste toate astea.
Zâmbea.

Fluturi la Dunare

Da fine al capo

     Când eram mai tânăr și locuiam încă împreună cu mama mea, mergeam periodic să culeg câte ceva în pădure. Primăvara ghiocei, toamna mure, fragi, brândușe... Tot felul de lucruri se găsesc prin păduri de cules. Mergeam ba cu familia, ba cu prietenii, nici nu contau prea mult lucrurile culese, cel puțin cât nu erau de mâncat. Oricum, făceam asta ca și activitate de maximă plăcere și abia așteptam momentele astea bine stabilite de trecerea naturală a anotimpurilor.
 
     Plecam în locurile știute în funcție de a€œrecoltă. Oarecum aceste locații se moșteneau. Unii știau unele alții știau altele. Primăvara mergeam să culegem ghiocei la Valea Racilor. Nu erau raci acolo. Cel puțin nu am văzut niciodată un rac. Era un pârâu în acea vale și era foarte frumos.
 
     Cum ajungeai la granița teritoriului ghioceilor te puneai pe cules. Te aplecai, rupeai unul, cum ridicai privirea vedeai altul, fugeai la el, mai în stânga, mai în dreapta. Mai treceai în stânga pârâului, mai în dreapta lui. Mai găseai o viorea - o€“ puneai la buchet pentru contrast. Mai în față vedeai unii mai mari - mai luai unul cu rădăcină să-l pui în curte. Tot așa din ghiocel în ghiocel, câteva sute de ghiocei și 3-4 ore mai târziu constatai că ai cules cât poți ține în mâini și te opreai.
 
     Te îndreptai de spate și, pentru prima oară de când ai început frenezia, ignorai ghioceii din jurul tău. De obicei mă trezeam la câțiva kilometrii de locul de unde am început să culeg. Într-un peisaj nou, oarecum nu înțelegeam exact cum de am mers așa de mult. Era clar că, mergând din ghiocel în ghiocel timpul și spațiul au dispărut pentru mine iar acum abia realizam ce mă înconjoară. 
 
     Plecam spre casă. De data asta cu mâinile pline de chiocei, pe lângă pârâu, drept, cu privirea înainte. Vedeam întreaga vale, vedeam dealurile, apa, cărarea. Aveam timp să contemplez, să vorbesc cu cei ce erau cu mine, să savurez natura.
 
 Probabil că la fel, când viață se apropie de sfârșit, ”omul bătrân trăiește viața tinereții sale”, încet, cu răbdare, înțelegând pe unde a trecut, văzând ce a făcut, cautand mantuirea.

Noi ai cui suntem ?

 Întreaga postare ce urmează se vrea a fi o prefaţă pentru un documentar actual a cărui adresă o găsiţi în josul paginii. Săracă, e adevărat dar nu puteam să postez un link şi gata cu toate că alte cuvinte se pierd în pagină ...
 Orice om cred că simte undeva în adâncul lui sau poate chiar mai la suprafaţa o nevoie de apartenenţă. Apartenenţa ne dă identitatea. Un fan al muzicii rock nu-şi ascultă muzica îmbrăcat în roz singur în cameră. Identitatea lui ar fi ştirbită dacă nu ar aparţine în întregime comunităţii fanilor muzicii rock.

 Îmi vine în cap un citat ajuns deja celebru: "This is Sparta !"

 Nu a trebuit să le spună soldaţilor că sunt viteji, că sunt puternici, că sunt învingători sau mai ştiu eu cum. A apelat la apartenenţa soldaţilor la un neam, un neam care în istorie se identificase deja cu aceste atribute. Această strategie se practică cu succes şi astăzi doar că poate istoria din spate nu mai este la fel de convingătoare însă efectul e oarecum similar: "I Am a U.S. Citizen, i know my rights".
 
 Dar noi ce să spunem ? Sunt român ? De când ? Din 1848 ? 150 de ani nu sunt mulţi şi nici nu putem spune ca sunt tocmai o parte definitorie a noastră.

 Avem totuşi o alternativă, facem parte din ceva, din ceva ce poate oferi legitimitate identităţii noastre de popor creştin, viteaz, înrădăcinat, mândru, ce-şi are locul bine stabilit în istoria acestei lumi.

 Merită să urmăriţi până la capăt. Vizionare plăcută !

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=duj_84hnc58