În fața firmei noastre pe iarbă stătea azi un om.
Nu am putut să-mi dau seama de ce stă acolo adică dacă o face voluntar sau nu.
Mi-a spus că nu e boschetar.
Stătea voluntar.
Fusese la spital și se oprise să se roage puțin și să se odihnească.
Merge periodic la spital.
Avea în mână o Biblie. în Biblie un bilet cu o adresă și un număr de telefon în caz că trebuie să-l ducă cineva acasă.
Stă în chirie.
A avut o casă demolată de comuniști si a primit despăgubiri în valoare de 36,000 lei și o garsonieră.
În garsonieră nu se putea locui.
Nu avea apa curentă și nici toaletă.
De banii aia a cumpărat o altă casă, dintre cele nationalizate, pe care a aranjat-o care însă i-a fost luată de vechiul proprietar în proces fără să fie despăgubit.
A avut 2 băieți, ambii morți acum, la fel și soția.
Unul a fost șofer și a murit la cincizeci și ceva de ani, acela locuia in Timișoara.
Celălalt, nu era din Timișoara si a murit imediat după, din cauza unei insuficiențe renale.
De 35 de ani este pocăit.
El are 88 de ani.
Este veteran de război. a luptat și a ajuns până la poalele Caucazului.
L-au dus nemții și i-au spus că merg să elibereze Basarabia.
El pentru asta a mers, pentru țara.
Îi zburau gloanțele pe lângă cap și stătea culcat acoperindu-și capul cu mâinile.
A luptat degeaba că nu au eliberat nimic.
A fost prizonier 1 an.
Când se retrăgea frontul, rămâneau atâtea cadavre pe jos că nu mai putea călca pe pământ.
Îi mulțumește lui Dumnezeu că l-a ajutat să treacă peste toate astea.
Zâmbea.
joi, 26 iulie 2012
luni, 23 iulie 2012
vineri, 11 mai 2012
Da fine al capo
Când eram mai tânăr și locuiam încă împreună cu mama mea, mergeam periodic să culeg câte ceva în pădure. Primăvara ghiocei, toamna mure, fragi, brândușe... Tot felul de lucruri se găsesc prin păduri de cules. Mergeam ba cu familia, ba cu prietenii, nici nu contau prea mult lucrurile culese, cel puțin cât nu erau de mâncat. Oricum, făceam asta ca și activitate de maximă plăcere și abia așteptam momentele astea bine stabilite de trecerea naturală a anotimpurilor.
Plecam în locurile știute în funcție de a€œrecoltă. Oarecum aceste locații se moșteneau. Unii știau unele alții știau altele. Primăvara mergeam să culegem ghiocei la Valea Racilor. Nu erau raci acolo. Cel puțin nu am văzut niciodată un rac. Era un pârâu în acea vale și era foarte frumos.
Cum ajungeai la granița teritoriului ghioceilor te puneai pe cules. Te aplecai, rupeai unul, cum ridicai privirea vedeai altul, fugeai la el, mai în stânga, mai în dreapta. Mai treceai în stânga pârâului, mai în dreapta lui. Mai găseai o viorea - o€“ puneai la buchet pentru contrast. Mai în față vedeai unii mai mari - mai luai unul cu rădăcină să-l pui în curte. Tot așa din ghiocel în ghiocel, câteva sute de ghiocei și 3-4 ore mai târziu constatai că ai cules cât poți ține în mâini și te opreai.
Te îndreptai de spate și, pentru prima oară de când ai început frenezia, ignorai ghioceii din jurul tău. De obicei mă trezeam la câțiva kilometrii de locul de unde am început să culeg. Într-un peisaj nou, oarecum nu înțelegeam exact cum de am mers așa de mult. Era clar că, mergând din ghiocel în ghiocel timpul și spațiul au dispărut pentru mine iar acum abia realizam ce mă înconjoară.
Plecam spre casă. De data asta cu mâinile pline de chiocei, pe lângă pârâu, drept, cu privirea înainte. Vedeam întreaga vale, vedeam dealurile, apa, cărarea. Aveam timp să contemplez, să vorbesc cu cei ce erau cu mine, să savurez natura.
Probabil că la fel, când viață se apropie de sfârșit, ”omul bătrân trăiește viața tinereții sale”, încet, cu răbdare, înțelegând pe unde a trecut, văzând ce a făcut, cautand mantuirea.
Plecam în locurile știute în funcție de a€œrecoltă. Oarecum aceste locații se moșteneau. Unii știau unele alții știau altele. Primăvara mergeam să culegem ghiocei la Valea Racilor. Nu erau raci acolo. Cel puțin nu am văzut niciodată un rac. Era un pârâu în acea vale și era foarte frumos.
Cum ajungeai la granița teritoriului ghioceilor te puneai pe cules. Te aplecai, rupeai unul, cum ridicai privirea vedeai altul, fugeai la el, mai în stânga, mai în dreapta. Mai treceai în stânga pârâului, mai în dreapta lui. Mai găseai o viorea - o€“ puneai la buchet pentru contrast. Mai în față vedeai unii mai mari - mai luai unul cu rădăcină să-l pui în curte. Tot așa din ghiocel în ghiocel, câteva sute de ghiocei și 3-4 ore mai târziu constatai că ai cules cât poți ține în mâini și te opreai.
Te îndreptai de spate și, pentru prima oară de când ai început frenezia, ignorai ghioceii din jurul tău. De obicei mă trezeam la câțiva kilometrii de locul de unde am început să culeg. Într-un peisaj nou, oarecum nu înțelegeam exact cum de am mers așa de mult. Era clar că, mergând din ghiocel în ghiocel timpul și spațiul au dispărut pentru mine iar acum abia realizam ce mă înconjoară.
Plecam spre casă. De data asta cu mâinile pline de chiocei, pe lângă pârâu, drept, cu privirea înainte. Vedeam întreaga vale, vedeam dealurile, apa, cărarea. Aveam timp să contemplez, să vorbesc cu cei ce erau cu mine, să savurez natura.
Probabil că la fel, când viață se apropie de sfârșit, ”omul bătrân trăiește viața tinereții sale”, încet, cu răbdare, înțelegând pe unde a trecut, văzând ce a făcut, cautand mantuirea.
miercuri, 14 martie 2012
Noi ai cui suntem ?
Întreaga postare ce urmează se vrea a fi o prefaţă pentru un documentar actual a cărui adresă o găsiţi în josul paginii. Săracă, e adevărat dar nu puteam să postez un link şi gata cu toate că alte cuvinte se pierd în pagină ...
Orice om cred că simte undeva în adâncul lui sau poate chiar mai la suprafaţa o nevoie de apartenenţă. Apartenenţa ne dă identitatea. Un fan al muzicii rock nu-şi ascultă muzica îmbrăcat în roz singur în cameră. Identitatea lui ar fi ştirbită dacă nu ar aparţine în întregime comunităţii fanilor muzicii rock.
Îmi vine în cap un citat ajuns deja celebru: "This is Sparta !"
Nu a trebuit să le spună soldaţilor că sunt viteji, că sunt puternici, că sunt învingători sau mai ştiu eu cum. A apelat la apartenenţa soldaţilor la un neam, un neam care în istorie se identificase deja cu aceste atribute. Această strategie se practică cu succes şi astăzi doar că poate istoria din spate nu mai este la fel de convingătoare însă efectul e oarecum similar: "I Am a U.S. Citizen, i know my rights".
Dar noi ce să spunem ? Sunt român ? De când ? Din 1848 ? 150 de ani nu sunt mulţi şi nici nu putem spune ca sunt tocmai o parte definitorie a noastră.
Avem totuşi o alternativă, facem parte din ceva, din ceva ce poate oferi legitimitate identităţii noastre de popor creştin, viteaz, înrădăcinat, mândru, ce-şi are locul bine stabilit în istoria acestei lumi.
Merită să urmăriţi până la capăt. Vizionare plăcută !
http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=duj_84hnc58
Orice om cred că simte undeva în adâncul lui sau poate chiar mai la suprafaţa o nevoie de apartenenţă. Apartenenţa ne dă identitatea. Un fan al muzicii rock nu-şi ascultă muzica îmbrăcat în roz singur în cameră. Identitatea lui ar fi ştirbită dacă nu ar aparţine în întregime comunităţii fanilor muzicii rock.
Îmi vine în cap un citat ajuns deja celebru: "This is Sparta !"
Nu a trebuit să le spună soldaţilor că sunt viteji, că sunt puternici, că sunt învingători sau mai ştiu eu cum. A apelat la apartenenţa soldaţilor la un neam, un neam care în istorie se identificase deja cu aceste atribute. Această strategie se practică cu succes şi astăzi doar că poate istoria din spate nu mai este la fel de convingătoare însă efectul e oarecum similar: "I Am a U.S. Citizen, i know my rights".
Dar noi ce să spunem ? Sunt român ? De când ? Din 1848 ? 150 de ani nu sunt mulţi şi nici nu putem spune ca sunt tocmai o parte definitorie a noastră.
Avem totuşi o alternativă, facem parte din ceva, din ceva ce poate oferi legitimitate identităţii noastre de popor creştin, viteaz, înrădăcinat, mândru, ce-şi are locul bine stabilit în istoria acestei lumi.
Merită să urmăriţi până la capăt. Vizionare plăcută !
http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=duj_84hnc58
joi, 1 septembrie 2011
Ne pupam sau nu ne pupam ?
Afaceri sau privat ?
Cu puţin timp în urmă cancelarul german Angela Merkel atrăgea atenţia asupra unei probleme pe care poporul german împreună cu politicienii de vârf o au: Pupatul !
Nu o să detaliez mult însă se prezenta următorul aspect: în cultura germană pupatul nu este aşa de firesc ca în alte culturi cum ar fi la popoarele latine.
De aceea germanii se simt stânjeniţi când sunt puşi intr-o astfel de situaţie mai ales la nivel înalt când, în întâlniri politice sau de afaceri pupatul a devenit o oarecare obişnuinţă. Iniţial articolul a reuşit să mă amuze cu toate că înţelegeam perfect perspectiva deoarece mai mult sau mai puţin conştient mă aflu des pus în această situaţie.
Bun, gata cu introducerea; Care este punctul în care încetează comportamentul “personal” şi intervine comportamentul “profesional” ?
Ne pupăm, ne îmbrăţişăm chiar, vorbim de familie, copii, concedii, spunem glume ... Am fost crescut intr-o familie de “nepupaciosi”. Noi nu ne-am arătat afecţiunea în general şi nici nu am fost tocmai învăţaţi să ne pupăm şi să îmbrăţişăm pe toată lumea. Poate un stil mai spartan, mai nemţesc, care în funcţie de obiceiuri este considerat mai bun sau mai rău.
Interesant este însă următorul aspect: Cu toate că oamenii se pupă şi se îmbrăţişează în business ei nici nu se pupă şi nici nu se îmbrăţişează efectiv ci doar mimează asta. Cum ? Ia gândiţi-vă: De câte ori aţi fost efectiv pupaţi ? Nu mă refer la acea atingere a obrajilor cu mimatul sunetului de pupat. Mă refer la pupat aşa cum se pupă: cu buzele care ating obrazul De câte ori aţi fost îmbrăţişaţi ? Din nou, nu îmbrăţişare sterilă în care corpurile rămân la o oarecare distanţă care să păstreze un protocol care se vrea altul decât cel personal. Mă refer la o îmbrăţişare în care să-l simţi pe celălalt nu doar cu mâinile ci cu întregul corp.
Mimăm. Mimăm privatul în business. Denaturăm privatul în business pentru că o etichetă adevărată de business nu mai există. şi atunci ce facem ? Evident, aplicăm un comportament cunoscut nouă din mediul privat dar îl denaturăm suficient încât să pară că este altcava. E doar penibil. Cam asta sunt forţaţi acum să facă şi nemţii.
Tot aşa cu gândul în direcţia asta mi-am dat seamă că nu ne prea pupăm nici prietenii. şi cu ei, tot aşa, obraz lângă obraz, un scârţăit din buze, o îmbrăţişare protocolară. Oare am dus personalul în afaceri, l-am denaturat şi l-am adoptat deformat înapoi în personal ? Mie aşa îmi pare.
Am vrut să pupăm pe toată lumea şi drept urmare nu am mai pupat pe nimeni.
Am vrut să îmbrăţişăm toată lumea şi drept urmare nu am mai îmbrăţişat pe nimeni.
Am vrut să ne confesăm tuturor şi nu ne mai confesăm nimănui.
Am vrut să ne deschidem în faţa tuturor şi ne-am inchs în faţa fiecăruia.
Cred că ar trebui să-i pupăm pe cei ce vrem să-i pupăm cu adevărat şi să nu mai mimăm cu ceilalţi.
Dăunează.
Cu puţin timp în urmă cancelarul german Angela Merkel atrăgea atenţia asupra unei probleme pe care poporul german împreună cu politicienii de vârf o au: Pupatul !
Nu o să detaliez mult însă se prezenta următorul aspect: în cultura germană pupatul nu este aşa de firesc ca în alte culturi cum ar fi la popoarele latine.
De aceea germanii se simt stânjeniţi când sunt puşi intr-o astfel de situaţie mai ales la nivel înalt când, în întâlniri politice sau de afaceri pupatul a devenit o oarecare obişnuinţă. Iniţial articolul a reuşit să mă amuze cu toate că înţelegeam perfect perspectiva deoarece mai mult sau mai puţin conştient mă aflu des pus în această situaţie.
Bun, gata cu introducerea; Care este punctul în care încetează comportamentul “personal” şi intervine comportamentul “profesional” ?
Ne pupăm, ne îmbrăţişăm chiar, vorbim de familie, copii, concedii, spunem glume ... Am fost crescut intr-o familie de “nepupaciosi”. Noi nu ne-am arătat afecţiunea în general şi nici nu am fost tocmai învăţaţi să ne pupăm şi să îmbrăţişăm pe toată lumea. Poate un stil mai spartan, mai nemţesc, care în funcţie de obiceiuri este considerat mai bun sau mai rău.
Interesant este însă următorul aspect: Cu toate că oamenii se pupă şi se îmbrăţişează în business ei nici nu se pupă şi nici nu se îmbrăţişează efectiv ci doar mimează asta. Cum ? Ia gândiţi-vă: De câte ori aţi fost efectiv pupaţi ? Nu mă refer la acea atingere a obrajilor cu mimatul sunetului de pupat. Mă refer la pupat aşa cum se pupă: cu buzele care ating obrazul De câte ori aţi fost îmbrăţişaţi ? Din nou, nu îmbrăţişare sterilă în care corpurile rămân la o oarecare distanţă care să păstreze un protocol care se vrea altul decât cel personal. Mă refer la o îmbrăţişare în care să-l simţi pe celălalt nu doar cu mâinile ci cu întregul corp.
Mimăm. Mimăm privatul în business. Denaturăm privatul în business pentru că o etichetă adevărată de business nu mai există. şi atunci ce facem ? Evident, aplicăm un comportament cunoscut nouă din mediul privat dar îl denaturăm suficient încât să pară că este altcava. E doar penibil. Cam asta sunt forţaţi acum să facă şi nemţii.
Tot aşa cu gândul în direcţia asta mi-am dat seamă că nu ne prea pupăm nici prietenii. şi cu ei, tot aşa, obraz lângă obraz, un scârţăit din buze, o îmbrăţişare protocolară. Oare am dus personalul în afaceri, l-am denaturat şi l-am adoptat deformat înapoi în personal ? Mie aşa îmi pare.
Am vrut să pupăm pe toată lumea şi drept urmare nu am mai pupat pe nimeni.
Am vrut să îmbrăţişăm toată lumea şi drept urmare nu am mai îmbrăţişat pe nimeni.
Am vrut să ne confesăm tuturor şi nu ne mai confesăm nimănui.
Am vrut să ne deschidem în faţa tuturor şi ne-am inchs în faţa fiecăruia.
Cred că ar trebui să-i pupăm pe cei ce vrem să-i pupăm cu adevărat şi să nu mai mimăm cu ceilalţi.
Dăunează.
marți, 12 iulie 2011
Ce inseamna OM ?
Se pare că OM este un cuvânt ce nu există în altă limbă decât limba română. Un lucru foarte ciudat având în vedere că, limba română, aşa cum ştim, nu este o limbă "singură pe lume" ci face parte dintr-o familie largă având că bunica limba latină sau ?
Pentru că nu sunt nici lingvist şi nici istoric o să mă rezum la câteva copy-paste-uri pe care o să-mi permit să le traduc pentru a fi spre înţelesul tuturor şi mai ales pentur a mă asigura că vorbim despre acelaşi lucru.
Google intrebat generic "What is om ?" te trimite imediat la prietena Wikipedia care zice aşa:
"is a sacred/mystical syllable in the Dharma or Indian religions, i.e. Sanatan Dharma, Hinduism, Jainism, and Buddhism."
Pentru cei interesati: http://en.wikipedia.org/wiki/Om
Mergem pe mana lor sa vedem unde ajungem:
"bhūtaü bhavad-bhaviùyad-iti sarvam Omkāra eva
What had happened before, what is now and what will be later
– everything is just Om. (Māõóukyopaniùad, 1)"
Ce s-a întâmplat înainte, ce este acum şi ce va fi mai târziu - totul este doar OM
"Creation itself was set in motion by the vibration of Om"
Însăşi creaţia a fost pusă în mişcare prin vibraţia lui OM
"This symbol, ... represents both the unmanifest and manifest aspects of God"
Acest simbol reprezintă atât aspectele nemanifestate cât şi cele manifestate ale lui Dumnezeu
"The scriptures tell us that "OM" is the planets primordial vibration from which the entire universe has arisen. All other sounds are contained within it."
Scripturile ne spun că OM este vibraţia primordială a planetei din care a luat naştere întreg universul. Toate celelalte sunete sunt cuprinse în el.
"Om , according to the ancient scripts of the Vedic civilization, is the sound of life"
Conform scripturilor antice ale civilizatiei Vedice OM este sunetul vietii
"Before the beginning, the Brahman (absolute reality) was one and non-dual. It thought, "I am only one -- may I become many." This caused a vibration which eventually became sound, and this sound was Om."
Înainte de început, realitatea absolută (Brahman) era una şi era non-duală. S-a gândit: 'Sunt doar unul - voi deveni mult/mulţi/multe' Acest gând a cauzat o vibraţie care a devenit un sunet. Acest sunet a fost OM
Chiar şi în credinţa noastră creştină OM-ul reprezintă încoronarea existenţei.
Chiar şi noi slăvim acest OM, nu însă ca sunet, nu însă ca simbol. Îl slăvim pe OM pentru că a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Ce frumos că întâmplător, noi românii, urmaşi ai lui Traian, moştenitori ai limbii romane, am modificat de-a lungul anilor latinescul "homo" şi am ajuns să rezonăm cu întreg Universul.
marți, 7 iunie 2011
Jocul şi ignoranta
Ne aflam pe o plajă la Marea Mediterană. Umbreluţe, agitaţie, apă, soare, valuri, nisip, pături, saltele, colace, oameni agitaţi, oameni liniştiţi şi multe altele.
Pe lângă astea, pe nisip, aproape de apă, pe fâşia pe care câteodată ajung valuri o mulţime de copii făceau ceva. Cu toate că se întâmpla de ceva vreme am ignorat acţiunile lor până ce deodată am început să-i urmărim. Erau mulţi, aparent nu se cunoşteau dinainte şi mai şi vorbeau limbi diferite. Vârstele lor erau deasemenea destul de variate şi jucau un joc. Jocul trebuia să fie ceva extrem de simplu deoarece se juca cu 2 beţe. Privind însă puţin mai atenţi am observat că este totuşi destul de complex în simplitatea sa.
Se supărau, se bucurau, se certau, se felicitau, veneau şi plecau. Toate trăirile omenirii se manifestau în acel joc. Blonzi, bruneţi, creştini, musulmani, mici, mari, fete, băieţi, slabi sau mai grăsuţi se pare că toţi îl puteau juca. La un moment dat în jurul jocului lor se strânseseră vreo 20 de copii. Unii nu cred că aveau mai mult de 3-4 ani iar alţii cred că aveau chiar şi peste 10 ani.
Cu toate că acţiunile lor erau repetitive nu reuşeam să desluşim care sunt regulile, nu înţelegeam care-i scopul şi colac peste pupăza nu înţelegeam de ce aparent câştiga un baietzel destul de micuţ, mai sfrijit aşa, reuşind să-şi învingă toţi adversarii mult mai mari ca el.
Intrigaţi de faptul că dintre noi nimeni nu înţelegea regulile de unul singur am început să discutăm între noi. Să ne întrebăm unul pe altul dacă a înţeles regulile. Să ne dăm cu părerea, să facem tot felul de speculaţii despre regulile jocului urmând ca următoarea mişcare să ni le spulbere.
După vreo 20 de minute evident ne-am plictisit şi am încetat să mai căutăm explicaţia. Ne-am împăcat cu ideea că este un joc, ne-am convins că are reguli şi ne-am împăcat cu faptul că nu le înţelegem. Era şi firesc. Nu puteam sta toată ziua să ne uităm la ei. Era apă, era cald, voiam să mâncăm, să facem baie. Aşa i-am lăsat în jocul lor şi ne-am văzut de treabă.
Dacă fiecare dintre noi şi-ar fi luat timpul necesar, de unul singur, doar să privească, fără să încerce să găsească în jocul respectiv reguli din jocurile cunoscute sunt convins că fiecare ar fi înţeles destul de repede regulile. Repet: Se juca cu 2 beţe pe care le tot loveau.
Am preferat însă să ne consultăm, să încercăm să găsim o rezolvare la cel de lângă noi. Am sperat că altcineva o să ne lămurească. Am întrebat chiar şi un trecător care din întâmplare era tot român şi a rămas şi el priponit în jocul copiilor. Nici acesta nu a putut să ne dea un răspuns.
Invariabil a venit momentul în care am abandonat căutarea regulilor. Trecuse deja suficient timp ca fascinaţia jocului să ne părăsească. Trecuse suficient timp să se liniştească în noi acea întrebare care ne-a bântuit pe toţi se pare în acelaşi moment. Care e scopul ?
Pot spune cu siguranţă că aveau un scop în ceea ce făceau, un scop comun. Noi însă chibiţăm asupra regulilor.
Pe lângă astea, pe nisip, aproape de apă, pe fâşia pe care câteodată ajung valuri o mulţime de copii făceau ceva. Cu toate că se întâmpla de ceva vreme am ignorat acţiunile lor până ce deodată am început să-i urmărim. Erau mulţi, aparent nu se cunoşteau dinainte şi mai şi vorbeau limbi diferite. Vârstele lor erau deasemenea destul de variate şi jucau un joc. Jocul trebuia să fie ceva extrem de simplu deoarece se juca cu 2 beţe. Privind însă puţin mai atenţi am observat că este totuşi destul de complex în simplitatea sa.
Se supărau, se bucurau, se certau, se felicitau, veneau şi plecau. Toate trăirile omenirii se manifestau în acel joc. Blonzi, bruneţi, creştini, musulmani, mici, mari, fete, băieţi, slabi sau mai grăsuţi se pare că toţi îl puteau juca. La un moment dat în jurul jocului lor se strânseseră vreo 20 de copii. Unii nu cred că aveau mai mult de 3-4 ani iar alţii cred că aveau chiar şi peste 10 ani.
Cu toate că acţiunile lor erau repetitive nu reuşeam să desluşim care sunt regulile, nu înţelegeam care-i scopul şi colac peste pupăza nu înţelegeam de ce aparent câştiga un baietzel destul de micuţ, mai sfrijit aşa, reuşind să-şi învingă toţi adversarii mult mai mari ca el.
Intrigaţi de faptul că dintre noi nimeni nu înţelegea regulile de unul singur am început să discutăm între noi. Să ne întrebăm unul pe altul dacă a înţeles regulile. Să ne dăm cu părerea, să facem tot felul de speculaţii despre regulile jocului urmând ca următoarea mişcare să ni le spulbere.
După vreo 20 de minute evident ne-am plictisit şi am încetat să mai căutăm explicaţia. Ne-am împăcat cu ideea că este un joc, ne-am convins că are reguli şi ne-am împăcat cu faptul că nu le înţelegem. Era şi firesc. Nu puteam sta toată ziua să ne uităm la ei. Era apă, era cald, voiam să mâncăm, să facem baie. Aşa i-am lăsat în jocul lor şi ne-am văzut de treabă.
Dacă fiecare dintre noi şi-ar fi luat timpul necesar, de unul singur, doar să privească, fără să încerce să găsească în jocul respectiv reguli din jocurile cunoscute sunt convins că fiecare ar fi înţeles destul de repede regulile. Repet: Se juca cu 2 beţe pe care le tot loveau.
Am preferat însă să ne consultăm, să încercăm să găsim o rezolvare la cel de lângă noi. Am sperat că altcineva o să ne lămurească. Am întrebat chiar şi un trecător care din întâmplare era tot român şi a rămas şi el priponit în jocul copiilor. Nici acesta nu a putut să ne dea un răspuns.
Invariabil a venit momentul în care am abandonat căutarea regulilor. Trecuse deja suficient timp ca fascinaţia jocului să ne părăsească. Trecuse suficient timp să se liniştească în noi acea întrebare care ne-a bântuit pe toţi se pare în acelaşi moment. Care e scopul ?
Pot spune cu siguranţă că aveau un scop în ceea ce făceau, un scop comun. Noi însă chibiţăm asupra regulilor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)