Dirijorul este un foarte bun exemplu de gândire non-liniară. Pentru el nu există note ce urmează altor note. Pentur el sunt valuri, pentur el muzica trebuie că se aseamna cu un fluid imens în al cărui mijloc se află.
Mă tot uitam la dirijori și niciodată nu am înțeles cum funcționează toată treaba. Știam că sunt foarte importanți dar niciodată nu am înțeles cum mișcările lor pot controla zeci de instrumente ce cântă lucruri diferite. Acum mi-e și clar de ce nu am înțeles niciodată cum funcționează. Observam eu că oarecum ritmul e dat de mișcările lui dar totuși... e așa de mult mai mult.
Și acum partea interesantă:
Imaginați-va că muzica este o apa. Dirijorul, în mijlocul apei, pe un piedestal, are legat de mâinile lui fiecare strop de apa cu câte un fir foarte subțire, atât de subțire încât este invizibil. Cam ca la un teatru de păpuși, de fiecare dată când mișcă o mână, toate picăturile de apă se mișcă, așa cum se mișcă un fluid, cursiv, împreună, după mâna lui. Mâinile lui generează valuri, liniștesc apa, o fac să se ridice brusc, punctiform sau nu, multă sau puțină, în stânga și în dreapta, în față și în spate.
Acum, cu imaginea asta în minte, imaginați-vă pe un piedestal, în mijlocul unei ape pe care o dirijați și ea începe să cânte... valuri, stânga, dreaptă, un mic tsunami, o nebunie ...
Dați doar drumul și aveți răbdare 10 minute, un superb exercițiu de relaxare, cu ochii închiși.
http://www.youtube.com/watch?v=h3_EsIKarl8&feature=related
miercuri, 8 august 2012
joi, 2 august 2012
Visele si realitatea
Sunt un om care
noaptea visează mult. De fapt ‘mult’ ăsta e relativ. Eu unul am impresia că
visez destul de mult însă nu pot spune asta cu ceritudine că habar n-am cât se
visează normal :)
Bun, trec peste.
Dacă ar fi să împart visele
în 2 grupe mari și late aș avea o serie de criterii după care să o fac. Așa, aș
putea să le împart în frumoase și urâte, normale și ciudate, reale și ireale,
etc.
O împărțire
interesantă este însă după frecvența lor și anume împărțirea în vise unice sau
repetitive.
Cele repetitive nu sunt foarte multe și
oarecum din cele pe care le-am mai discutat sunt și comune mai multor oameni:
căderi în gol, fugă cu încetinitorul, etc. Astea sunt oarecum clasice. Am
înțeles tot așa de prin reviste ce au rubrici de genul ‘Stiati că ?’ sau
‘Cercetatorii britanici au descoperit’ că cel puțin
unele din ele au și explicații fizice cum ar fi relaxarea
musculaturii sau altele.
Un vis foarte
ciudat care la mine este și repetitiv este un vis în care aflându-mă în
diverse ipostaze, să le spun înfricoșătoare, nu pot striga după ajutor. Fie
strig dar am impresia că nu pot striga tare fie nu pot striga deloc. E ca și
visul în care ceva te urmărește dar nu poți să alergi decât cu încetinitorul.
Parcă alergi în smoală sau parcă nu te ajută picioarele.
Nu
întreg visul se repetă, contextul fiind unul variabil, ci doar această
neputință de a striga, de a mă face auzit de cineva. O altă ciudățenie este
faptul că de fiecare dată am impresia că dacă aș putea striga, cineva m-ar auzi
și m-ar ajuta să ies din situația respectivă.
Acel cineva însă nu
este prezent sau cel puțin nu este vizibil mie în vis. Eu doar vreau să strig
după ajutor și am convingerea că cineva este acolo să mă ajute. Până acum nu am
reușit să strig drept urmare habar n-am dacă în vis ar apărea cineva și m-ar
ajuta.
Cam atât despre visul
ăsta. Sincer să fiu până acum vreo 2 zile nici nu mi-am bătut capul cu el cum
nu-mi prea bat capul în general cu visele. Acum vreo 2 zile însă mi-am amintit
de visul ăsta într-un context real, în viața mea de zi cu zi.
Am constatat că
simțământul ăsta că dacă aș striga ar fi cineva acolo să mă ajute a început
să-mi apară tot mai des în gând în timpul zilei și fără vreo legătură cu visul.
Interesant e un aspect foarte 'pe dos' : Dacă în timpul visului, pot strigă în gând
dar îmi lipsește vocea, în timpul zilei pot striga cu
vocea dar nu pot striga în gând. Dacă încerc să fac o comparație între cele două stări constat că în
timp ce stările sunt similare, aproape identice, fiecare detaliu dintr-o stare
este exact opusul aceluiaș detaliu din cealaltă stare. Ca să explic ultima
afirmație aș lua exemplul următor: Dacă în vis vorbesc în gând și
nu pot să strig cu vocea, în realitate vorbesc cu vocea
și nu pot striga cu gândul.
Că în vis nu pot face ceea ce aș vrea oarecum
m-am obișnuit de multă vreme. Eu aș vrea să am numai vise frumoase în care să
se întâmple numai ce vreau eu că doar sunt visele mele... Neputința asta însă
de a striga în gând după ajutor cat timp simt insa nevoia de a o face... cu asta
nu aș vrea să mă obișnuiesc.
joi, 26 iulie 2012
Oameni dintre noi
În fața firmei noastre pe iarbă stătea azi un om.
Nu am putut să-mi dau seama de ce stă acolo adică dacă o face voluntar sau nu.
Mi-a spus că nu e boschetar.
Stătea voluntar.
Fusese la spital și se oprise să se roage puțin și să se odihnească.
Merge periodic la spital.
Avea în mână o Biblie. în Biblie un bilet cu o adresă și un număr de telefon în caz că trebuie să-l ducă cineva acasă.
Stă în chirie.
A avut o casă demolată de comuniști si a primit despăgubiri în valoare de 36,000 lei și o garsonieră.
În garsonieră nu se putea locui.
Nu avea apa curentă și nici toaletă.
De banii aia a cumpărat o altă casă, dintre cele nationalizate, pe care a aranjat-o care însă i-a fost luată de vechiul proprietar în proces fără să fie despăgubit.
A avut 2 băieți, ambii morți acum, la fel și soția.
Unul a fost șofer și a murit la cincizeci și ceva de ani, acela locuia in Timișoara.
Celălalt, nu era din Timișoara si a murit imediat după, din cauza unei insuficiențe renale.
De 35 de ani este pocăit.
El are 88 de ani.
Este veteran de război. a luptat și a ajuns până la poalele Caucazului.
L-au dus nemții și i-au spus că merg să elibereze Basarabia.
El pentru asta a mers, pentru țara.
Îi zburau gloanțele pe lângă cap și stătea culcat acoperindu-și capul cu mâinile.
A luptat degeaba că nu au eliberat nimic.
A fost prizonier 1 an.
Când se retrăgea frontul, rămâneau atâtea cadavre pe jos că nu mai putea călca pe pământ.
Îi mulțumește lui Dumnezeu că l-a ajutat să treacă peste toate astea.
Zâmbea.
Nu am putut să-mi dau seama de ce stă acolo adică dacă o face voluntar sau nu.
Mi-a spus că nu e boschetar.
Stătea voluntar.
Fusese la spital și se oprise să se roage puțin și să se odihnească.
Merge periodic la spital.
Avea în mână o Biblie. în Biblie un bilet cu o adresă și un număr de telefon în caz că trebuie să-l ducă cineva acasă.
Stă în chirie.
A avut o casă demolată de comuniști si a primit despăgubiri în valoare de 36,000 lei și o garsonieră.
În garsonieră nu se putea locui.
Nu avea apa curentă și nici toaletă.
De banii aia a cumpărat o altă casă, dintre cele nationalizate, pe care a aranjat-o care însă i-a fost luată de vechiul proprietar în proces fără să fie despăgubit.
A avut 2 băieți, ambii morți acum, la fel și soția.
Unul a fost șofer și a murit la cincizeci și ceva de ani, acela locuia in Timișoara.
Celălalt, nu era din Timișoara si a murit imediat după, din cauza unei insuficiențe renale.
De 35 de ani este pocăit.
El are 88 de ani.
Este veteran de război. a luptat și a ajuns până la poalele Caucazului.
L-au dus nemții și i-au spus că merg să elibereze Basarabia.
El pentru asta a mers, pentru țara.
Îi zburau gloanțele pe lângă cap și stătea culcat acoperindu-și capul cu mâinile.
A luptat degeaba că nu au eliberat nimic.
A fost prizonier 1 an.
Când se retrăgea frontul, rămâneau atâtea cadavre pe jos că nu mai putea călca pe pământ.
Îi mulțumește lui Dumnezeu că l-a ajutat să treacă peste toate astea.
Zâmbea.
luni, 23 iulie 2012
vineri, 11 mai 2012
Da fine al capo
Când eram mai tânăr și locuiam încă împreună cu mama mea, mergeam periodic să culeg câte ceva în pădure. Primăvara ghiocei, toamna mure, fragi, brândușe... Tot felul de lucruri se găsesc prin păduri de cules. Mergeam ba cu familia, ba cu prietenii, nici nu contau prea mult lucrurile culese, cel puțin cât nu erau de mâncat. Oricum, făceam asta ca și activitate de maximă plăcere și abia așteptam momentele astea bine stabilite de trecerea naturală a anotimpurilor.
Plecam în locurile știute în funcție de arecoltă. Oarecum aceste locații se moșteneau. Unii știau unele alții știau altele. Primăvara mergeam să culegem ghiocei la Valea Racilor. Nu erau raci acolo. Cel puțin nu am văzut niciodată un rac. Era un pârâu în acea vale și era foarte frumos.
Cum ajungeai la granița teritoriului ghioceilor te puneai pe cules. Te aplecai, rupeai unul, cum ridicai privirea vedeai altul, fugeai la el, mai în stânga, mai în dreapta. Mai treceai în stânga pârâului, mai în dreapta lui. Mai găseai o viorea - o puneai la buchet pentru contrast. Mai în față vedeai unii mai mari - mai luai unul cu rădăcină să-l pui în curte. Tot așa din ghiocel în ghiocel, câteva sute de ghiocei și 3-4 ore mai târziu constatai că ai cules cât poți ține în mâini și te opreai.
Te îndreptai de spate și, pentru prima oară de când ai început frenezia, ignorai ghioceii din jurul tău. De obicei mă trezeam la câțiva kilometrii de locul de unde am început să culeg. Într-un peisaj nou, oarecum nu înțelegeam exact cum de am mers așa de mult. Era clar că, mergând din ghiocel în ghiocel timpul și spațiul au dispărut pentru mine iar acum abia realizam ce mă înconjoară.
Plecam spre casă. De data asta cu mâinile pline de chiocei, pe lângă pârâu, drept, cu privirea înainte. Vedeam întreaga vale, vedeam dealurile, apa, cărarea. Aveam timp să contemplez, să vorbesc cu cei ce erau cu mine, să savurez natura.
Probabil că la fel, când viață se apropie de sfârșit, ”omul bătrân trăiește viața tinereții sale”, încet, cu răbdare, înțelegând pe unde a trecut, văzând ce a făcut, cautand mantuirea.
Plecam în locurile știute în funcție de arecoltă. Oarecum aceste locații se moșteneau. Unii știau unele alții știau altele. Primăvara mergeam să culegem ghiocei la Valea Racilor. Nu erau raci acolo. Cel puțin nu am văzut niciodată un rac. Era un pârâu în acea vale și era foarte frumos.
Cum ajungeai la granița teritoriului ghioceilor te puneai pe cules. Te aplecai, rupeai unul, cum ridicai privirea vedeai altul, fugeai la el, mai în stânga, mai în dreapta. Mai treceai în stânga pârâului, mai în dreapta lui. Mai găseai o viorea - o puneai la buchet pentru contrast. Mai în față vedeai unii mai mari - mai luai unul cu rădăcină să-l pui în curte. Tot așa din ghiocel în ghiocel, câteva sute de ghiocei și 3-4 ore mai târziu constatai că ai cules cât poți ține în mâini și te opreai.
Te îndreptai de spate și, pentru prima oară de când ai început frenezia, ignorai ghioceii din jurul tău. De obicei mă trezeam la câțiva kilometrii de locul de unde am început să culeg. Într-un peisaj nou, oarecum nu înțelegeam exact cum de am mers așa de mult. Era clar că, mergând din ghiocel în ghiocel timpul și spațiul au dispărut pentru mine iar acum abia realizam ce mă înconjoară.
Plecam spre casă. De data asta cu mâinile pline de chiocei, pe lângă pârâu, drept, cu privirea înainte. Vedeam întreaga vale, vedeam dealurile, apa, cărarea. Aveam timp să contemplez, să vorbesc cu cei ce erau cu mine, să savurez natura.
Probabil că la fel, când viață se apropie de sfârșit, ”omul bătrân trăiește viața tinereții sale”, încet, cu răbdare, înțelegând pe unde a trecut, văzând ce a făcut, cautand mantuirea.
miercuri, 14 martie 2012
Noi ai cui suntem ?
Întreaga postare ce urmează se vrea a fi o prefaţă pentru un documentar actual a cărui adresă o găsiţi în josul paginii. Săracă, e adevărat dar nu puteam să postez un link şi gata cu toate că alte cuvinte se pierd în pagină ...
Orice om cred că simte undeva în adâncul lui sau poate chiar mai la suprafaţa o nevoie de apartenenţă. Apartenenţa ne dă identitatea. Un fan al muzicii rock nu-şi ascultă muzica îmbrăcat în roz singur în cameră. Identitatea lui ar fi ştirbită dacă nu ar aparţine în întregime comunităţii fanilor muzicii rock.
Îmi vine în cap un citat ajuns deja celebru: "This is Sparta !"
Nu a trebuit să le spună soldaţilor că sunt viteji, că sunt puternici, că sunt învingători sau mai ştiu eu cum. A apelat la apartenenţa soldaţilor la un neam, un neam care în istorie se identificase deja cu aceste atribute. Această strategie se practică cu succes şi astăzi doar că poate istoria din spate nu mai este la fel de convingătoare însă efectul e oarecum similar: "I Am a U.S. Citizen, i know my rights".
Dar noi ce să spunem ? Sunt român ? De când ? Din 1848 ? 150 de ani nu sunt mulţi şi nici nu putem spune ca sunt tocmai o parte definitorie a noastră.
Avem totuşi o alternativă, facem parte din ceva, din ceva ce poate oferi legitimitate identităţii noastre de popor creştin, viteaz, înrădăcinat, mândru, ce-şi are locul bine stabilit în istoria acestei lumi.
Merită să urmăriţi până la capăt. Vizionare plăcută !
http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=duj_84hnc58
Orice om cred că simte undeva în adâncul lui sau poate chiar mai la suprafaţa o nevoie de apartenenţă. Apartenenţa ne dă identitatea. Un fan al muzicii rock nu-şi ascultă muzica îmbrăcat în roz singur în cameră. Identitatea lui ar fi ştirbită dacă nu ar aparţine în întregime comunităţii fanilor muzicii rock.
Îmi vine în cap un citat ajuns deja celebru: "This is Sparta !"
Nu a trebuit să le spună soldaţilor că sunt viteji, că sunt puternici, că sunt învingători sau mai ştiu eu cum. A apelat la apartenenţa soldaţilor la un neam, un neam care în istorie se identificase deja cu aceste atribute. Această strategie se practică cu succes şi astăzi doar că poate istoria din spate nu mai este la fel de convingătoare însă efectul e oarecum similar: "I Am a U.S. Citizen, i know my rights".
Dar noi ce să spunem ? Sunt român ? De când ? Din 1848 ? 150 de ani nu sunt mulţi şi nici nu putem spune ca sunt tocmai o parte definitorie a noastră.
Avem totuşi o alternativă, facem parte din ceva, din ceva ce poate oferi legitimitate identităţii noastre de popor creştin, viteaz, înrădăcinat, mândru, ce-şi are locul bine stabilit în istoria acestei lumi.
Merită să urmăriţi până la capăt. Vizionare plăcută !
http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=duj_84hnc58
joi, 1 septembrie 2011
Ne pupam sau nu ne pupam ?
Afaceri sau privat ?
Cu puţin timp în urmă cancelarul german Angela Merkel atrăgea atenţia asupra unei probleme pe care poporul german împreună cu politicienii de vârf o au: Pupatul !
Nu o să detaliez mult însă se prezenta următorul aspect: în cultura germană pupatul nu este aşa de firesc ca în alte culturi cum ar fi la popoarele latine.
De aceea germanii se simt stânjeniţi când sunt puşi intr-o astfel de situaţie mai ales la nivel înalt când, în întâlniri politice sau de afaceri pupatul a devenit o oarecare obişnuinţă. Iniţial articolul a reuşit să mă amuze cu toate că înţelegeam perfect perspectiva deoarece mai mult sau mai puţin conştient mă aflu des pus în această situaţie.
Bun, gata cu introducerea; Care este punctul în care încetează comportamentul “personal” şi intervine comportamentul “profesional” ?
Ne pupăm, ne îmbrăţişăm chiar, vorbim de familie, copii, concedii, spunem glume ... Am fost crescut intr-o familie de “nepupaciosi”. Noi nu ne-am arătat afecţiunea în general şi nici nu am fost tocmai învăţaţi să ne pupăm şi să îmbrăţişăm pe toată lumea. Poate un stil mai spartan, mai nemţesc, care în funcţie de obiceiuri este considerat mai bun sau mai rău.
Interesant este însă următorul aspect: Cu toate că oamenii se pupă şi se îmbrăţişează în business ei nici nu se pupă şi nici nu se îmbrăţişează efectiv ci doar mimează asta. Cum ? Ia gândiţi-vă: De câte ori aţi fost efectiv pupaţi ? Nu mă refer la acea atingere a obrajilor cu mimatul sunetului de pupat. Mă refer la pupat aşa cum se pupă: cu buzele care ating obrazul De câte ori aţi fost îmbrăţişaţi ? Din nou, nu îmbrăţişare sterilă în care corpurile rămân la o oarecare distanţă care să păstreze un protocol care se vrea altul decât cel personal. Mă refer la o îmbrăţişare în care să-l simţi pe celălalt nu doar cu mâinile ci cu întregul corp.
Mimăm. Mimăm privatul în business. Denaturăm privatul în business pentru că o etichetă adevărată de business nu mai există. şi atunci ce facem ? Evident, aplicăm un comportament cunoscut nouă din mediul privat dar îl denaturăm suficient încât să pară că este altcava. E doar penibil. Cam asta sunt forţaţi acum să facă şi nemţii.
Tot aşa cu gândul în direcţia asta mi-am dat seamă că nu ne prea pupăm nici prietenii. şi cu ei, tot aşa, obraz lângă obraz, un scârţăit din buze, o îmbrăţişare protocolară. Oare am dus personalul în afaceri, l-am denaturat şi l-am adoptat deformat înapoi în personal ? Mie aşa îmi pare.
Am vrut să pupăm pe toată lumea şi drept urmare nu am mai pupat pe nimeni.
Am vrut să îmbrăţişăm toată lumea şi drept urmare nu am mai îmbrăţişat pe nimeni.
Am vrut să ne confesăm tuturor şi nu ne mai confesăm nimănui.
Am vrut să ne deschidem în faţa tuturor şi ne-am inchs în faţa fiecăruia.
Cred că ar trebui să-i pupăm pe cei ce vrem să-i pupăm cu adevărat şi să nu mai mimăm cu ceilalţi.
Dăunează.
Cu puţin timp în urmă cancelarul german Angela Merkel atrăgea atenţia asupra unei probleme pe care poporul german împreună cu politicienii de vârf o au: Pupatul !
Nu o să detaliez mult însă se prezenta următorul aspect: în cultura germană pupatul nu este aşa de firesc ca în alte culturi cum ar fi la popoarele latine.
De aceea germanii se simt stânjeniţi când sunt puşi intr-o astfel de situaţie mai ales la nivel înalt când, în întâlniri politice sau de afaceri pupatul a devenit o oarecare obişnuinţă. Iniţial articolul a reuşit să mă amuze cu toate că înţelegeam perfect perspectiva deoarece mai mult sau mai puţin conştient mă aflu des pus în această situaţie.
Bun, gata cu introducerea; Care este punctul în care încetează comportamentul “personal” şi intervine comportamentul “profesional” ?
Ne pupăm, ne îmbrăţişăm chiar, vorbim de familie, copii, concedii, spunem glume ... Am fost crescut intr-o familie de “nepupaciosi”. Noi nu ne-am arătat afecţiunea în general şi nici nu am fost tocmai învăţaţi să ne pupăm şi să îmbrăţişăm pe toată lumea. Poate un stil mai spartan, mai nemţesc, care în funcţie de obiceiuri este considerat mai bun sau mai rău.
Interesant este însă următorul aspect: Cu toate că oamenii se pupă şi se îmbrăţişează în business ei nici nu se pupă şi nici nu se îmbrăţişează efectiv ci doar mimează asta. Cum ? Ia gândiţi-vă: De câte ori aţi fost efectiv pupaţi ? Nu mă refer la acea atingere a obrajilor cu mimatul sunetului de pupat. Mă refer la pupat aşa cum se pupă: cu buzele care ating obrazul De câte ori aţi fost îmbrăţişaţi ? Din nou, nu îmbrăţişare sterilă în care corpurile rămân la o oarecare distanţă care să păstreze un protocol care se vrea altul decât cel personal. Mă refer la o îmbrăţişare în care să-l simţi pe celălalt nu doar cu mâinile ci cu întregul corp.
Mimăm. Mimăm privatul în business. Denaturăm privatul în business pentru că o etichetă adevărată de business nu mai există. şi atunci ce facem ? Evident, aplicăm un comportament cunoscut nouă din mediul privat dar îl denaturăm suficient încât să pară că este altcava. E doar penibil. Cam asta sunt forţaţi acum să facă şi nemţii.
Tot aşa cu gândul în direcţia asta mi-am dat seamă că nu ne prea pupăm nici prietenii. şi cu ei, tot aşa, obraz lângă obraz, un scârţăit din buze, o îmbrăţişare protocolară. Oare am dus personalul în afaceri, l-am denaturat şi l-am adoptat deformat înapoi în personal ? Mie aşa îmi pare.
Am vrut să pupăm pe toată lumea şi drept urmare nu am mai pupat pe nimeni.
Am vrut să îmbrăţişăm toată lumea şi drept urmare nu am mai îmbrăţişat pe nimeni.
Am vrut să ne confesăm tuturor şi nu ne mai confesăm nimănui.
Am vrut să ne deschidem în faţa tuturor şi ne-am inchs în faţa fiecăruia.
Cred că ar trebui să-i pupăm pe cei ce vrem să-i pupăm cu adevărat şi să nu mai mimăm cu ceilalţi.
Dăunează.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Consultant versus “Consultant” sau gândurile unui IT-st
O grămadă de companii oferă “consultanță”. Daca mergi sa-ți cumperi mobilă, un “consultant” drăguț îți va pune o serie de întrebări după ...
-
Mi-am dat seama de ceva vreme ca nu prea duc lucrurile la bun sfârșit. Scoală, proiecte, relații, idei, cărți, multe s-au împotmolit undev...
-
O grămadă de companii oferă “consultanță”. Daca mergi sa-ți cumperi mobilă, un “consultant” drăguț îți va pune o serie de întrebări după ...
-
La început a fost Cuvântul. Există oare o propoziție cu mai multă profunzime ? Cuvântul nu poate fi pătruns de mintea omenească însă cuvi...