Este acesta lucrul care trebuie să se întâmple ?

Nu cumva ar trebui să fac altceva ? Nu cumva nu ar trebui să fiu aici ? Nu cumva există o cale mai bună pentru mine ?

Mi se pare una din întrebările comune tuturor oamenilor indiferent de contextul existențial al fiecăruia.

Cel târziu când ne aflăm în fața unei decizii pe care o vedem importantă sau când se întâmplă ceva ce nu considerăm "optim” ajungem să ne întrebăm: O fi bine ? O fi asta ceea ce trebuie să fac ?

Pe lângă faptul că este o întrebare comună nouă oamenilor și care ne preocupă mai tot timpul, cred că întrebarea asta mai are o particularitate: poate să dispară dintr-o data din viața noastră.

Nu pot să nu mă gândesc la Pariul lui Pascal în timp ce-mi ordonez în minte ideile ce urmează, o să devină evident și de ce.

Dacă Dumnezeu nu există (Pascal ?!), totul este o întâmplare. Știm că mutațiile folositoare se perpetuează, cele nefolositoare mor. Așteptăm următoarea mutație. Viețile noastre ale tuturor nu au o însemnătate mai mare decât modul în care ne petrecem cei 80 de ani pe Pământ. Viețile bune o să fie copiate, se perpetuează, viețile rele dispar, nu sunt copiate sau dorite de nimeni. Fiecare în viața lui nu are decât să analizeze bine fiecare moment și să ia cea mai bună decizie cu putință, bazată pe experienta din trecut, astfel încât să-și optimizeze momentul imediat următor. Dacă iei decizia bună urmează fericire și prosperitate. Dacă iei decizia proastă o să ajungi un alt om ratat și nefericit din istorie. Înapoi nu poți da, finalul este iminent.

În contextul acesta întrebarea “O fi bine ?” este vitală. Devine evident de ce ne-o punem toți în permanență. Cum să nu ne-o punem când de ea depinde ... Stai că nu mai știu ce depindea de ea. Da, de ea depinde dacă mă aflu pe drumul cel bun pentru a duce la bun sfârșit o viață exemplară care să ducă la evoluția speciei și a neamului omenesc (în cel mai nobil scenariu).

Aici se întrezărește un mic paradox: Discutăm scenariul în care Dumnezeu nu există, un scenariu în care toate sunt urmarea unui șir de întâmplări favorabile sau nu. Cum poate să existe în acest scenariu un “drum bun” pe care noi să-l intuim în avans ? Dacă el există deja înseamnă că întrebarea este doar dacă noi îl nimerim sau nu, iar dacă nu există, ce încercam să intuim ? Ce încercăm să nimerim ?

În contextul lui Dumnezeu sau mai clar în Dumnezeu această întrebare nu-și mai are sensul. Dumnezeu are grijă de drumul fiecăruia. A te întreba dacă este bine ce se întâmplă este echivalent cu a te întreba dacă Dumnezeu știe ce e bine. A te întreba dacă nu cumva există o altă cale mai bună pentru tine este echivalentul cu a-ți asuma puterea de a ști mai bine ce e bine pentru tine decât El. A te îndoi că ceea ce ți se întâmplă în acest moment este exact ceea ce trebuie să ți se întâmple și mai mult, că este acea cale minunată pe care o intuiești, este că și cum ai striga: Doamne ! Ce faci ? Ai greșit drumul ? Nu vezi că mi-ar fi mai bine dincolo ?

La fel s-ar traduce și grijile tale pentru viitor, acele momente în care îți calculezi ce s-ar întâmpla dacă ai face cumva și ce s-ar întâmpla dacă ai face altfel. E ca și cum ai striga: Doamne, m-am gândit, am calculat, mie mi se pare că ar fi mai bine să fac așa. Nu știu Tu ce zici însă mie nu mi se pare bună varianta asta.

Frica ultimă este rezultatul lipsei de încredere în Dumnezeu. Lipsa curajului de a ne pune viața în mâinile Lui și a spune: Facă-se voia Ta !

Un om extraordinar în circumstanțe extraordinare

     Am citit cândva o definiție a inteligenței: Un om inteligent este un om capabil să ia decizii extraordinare în circumstanțe extraordinare. Din vorba asta mi-a rămas bine înfipt în memorie termenul de extraordinar și mai ales ce înseamnă el în profunzime: cu totul deosebit, ieșit din comun, ce depășește cadrul unei reguli.
 
     Ulterior am constatat că am un prieten care se încadrează perfect în definiția extraordinarului, reușind în permanență să-mi prezinte valențe ale realității ce ne înconjoară cu totul deosebite, cu totul ieșite din comun și mai ales ce trec deobicei neobservabile pentru noi ceilalți, oamenii comuni, oamenii ordinari :).
 
     De la îmbrăcăminte la activitățile zilnice, de la pasiuni la frământări, mai toată informația pe care o recepționam dinspre prietenul meu era extraordinară. Mai mult, circumstanțele în care se regăsea această persoană în permanență erau extraordinare. Pe malul unui lac, într-o țara străină, explorând Roamania rurală, conștientizându-și zbuciumarile lăuntrice, vizitând o expoziție de goblenuri, admirând soarele, rugându-se.
 
     De aici am ajuns la concluzia că am un prieten extraordinar care se regăsește adesea în circumsante la fel de extraordinare și am rămas cu imaginea asta o vreme despre prietenul meu.
 
     A urmat însă o revelație pentru mine și mi-am dat seamă că cele spuse mai sus erau doar parțial adevărate: Prietenul era într-adevăr extraordinar nu însă și circumstanțele. Circumstanțele erau aceleași în care ne regăsim fiecare în fiecare clipă a vieții noastre. Diferență însă era dată de faptul că acest prieten al meu le dădea voie să-și prezinte întregul potențial, potențialul extraordinar a tot ce ne înconjoară. 
 
     Viața noastră este extraordinară însă uneori este nevoie de un om extraordinar să ne reamintească acest lucru.
 
 

Să fiţi mica reflexie a unei mari Lumini!

Sfântul Grigorie de Nazianz

Trenul dintre două gări

Asta este viața noastră, un tren între două gări.

Urcăm în tren atunci când ne naștem iar în momentul în care ne conștientizăm suntem deja în tren. O să coborâm atunci când trenul oprește, atunci când pentru prima dată vedem și ne contopim cu ceea ce este în jurul nostru, în jurul trenului nostru.
 
Habar n-avem cine conduce trenul, de ce, cum arată, de unde  este... Habar n-avem cum funcționează trenul, cine l-a făcut sau cine îl repară.
 
Suntem călători. În picioare pe culoar, pe scaune, înghesuiți sau mai lejeri. Călătorim frământați de gânduri. Așteptăm gara, ne îngrijoram, ne bucurăm, povestim, glumim, ne enervăm pe vecinul de compartiment ... Ne văităm, presupunem, învățam, regretăm, iertăm, uităm.
 
Unii dintre noi stau la geam. Stau jos, relaxați, privind peisajul. Nu pot coborâ dar știu ce este afară. Savurează, se odihnesc, se bucură. Își văd imaginea oglindindu-se în geam. Văd soarele, văd păsările, văd pădurile și apele. Nu se pot face una cu ele dar știu că atunci când trenul o să oprească se vor bucura de aerul proaspăt de afară.
 
Toți vrem să stăm la geam. Unii însă, de înghesuiți ce suntem nici nu vedem locurile de la geam.
 
 

A venit toamna ! Frunze ruginii, peste tot unde-ai privi ...

Monstrul din Loch Ness

Un mare mit al vremurilor noastre este legat de monstrul din Loch Ness. Poze, cercetări, păreri, rapoarte. Păreri avizate însă sunt puține și de cele mai multe ori desfiinteaza foarte repede această gogoașă mediatică. De ce ar inventa cineva așa ceva ? Nu stau acum să analizez potențialul turistic oferit de un plesiosaur într-o zonă altfel uitată de lume - comme on !

Eu sunt un curios din fire și ușor mă înflăcărez la auzul veștilor extraordinare, fantastice, supranaturale. Mitul Loch Ness mi-a fost spulberat însă foarte devreme de un cercetător serios care a spus așa: Nu se poate să existe un animal așa de mare în acest lac deoarece nu-l poate susține lanțul trofic ! - Asta numesc eu argument irefutabil ! Calcul matematic, cât e de mare, cât trebuie să mănânce, ce poate mânca, există sau nu mâncare, qed !

Există totuși prădători care în ciuda tuturor aparențelor supraviețuiesc și atunci când lanțul trofic pare mult prea firav să-i întrețină. Aici mă refer la corporații. Care este ’lantul trofic’ care poate susține o corporație cu 50.000 de angajați care oferă servicii și oferă salarii medii de 2,000 EURO la ora actuală și care evident nu produc nimic ?

Și totuși aceste corporații, în mare parte în aceeași situație de non producători, reușesc cumva să trăiască și chiar să și prospere.

Oare cum ? Cred că există un singur răspuns posibil: baza lanțului trofic reușește cumva să-și regenereze mult peste așteptări resursele iar acei oameni productivi în adevăratul sens al cuvântului reușesc cumva să facă ceva supraomenesc producând suficient încât să întrețină ‘animalul’ flămând de target.

Până la urmă poate există și Nessie :)

Coincidența

Coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim - se pare că ar fi spus Albert Einstein. Vorba asta mi-a plăcut foarte mult atunci când am dat peste ea, evident dintr-o cioncidență: Am ajuns pe site-ul care trebuie la momentul care trebuie.

Mă gândeam oare ce înseamnă exact o coincidență ? Căutând pe net (evident) am găsit mai multe sinonime sau definiții pentru această stare: potrivire, nimereală, concordanță, congruență. Etimologic probabil că e vorba de co + incidență. Ce e interesant însă e că incidență înseamnă și intersecție sau întretăiere. Incidens lat.  pentru ‘a cădea în’ sau ’pe o suprafata’.

Bun, gata cu lingvistica că habar n-am de domeniul ăsta și oricum ideea era alta.

Oamenii trăiesc coincidențe. Nu animalele, nu pietrele, nu Pământul. Uneori noi oamenii simțim că ceea ce ne-am dorit să se întâmple, ceea ce ne așteptam să se întâmple, s-a întâmplat. Uneori ne gândim la cineva și apare din senin sau ne telefoneaza -  ce coincidență. Uneori ne dorim ceva și primim, uneori ne aflăm într-un loc în care se află și alte persoane cunoscute, din coincidență.

Totuși noi nu considerăm toate potrivirile ca fiind coincidențe. Nu numim coincidență faptul că ne căsătorim cu persoana pe care o iubim și mai mult - și ea ne iubește pe noi - cu toate că șansa era destul de mică nu ?

Poate coincidența este doar un moment în care noi oamenii, fiecare în parte, rezonăm cu planul lui Dumnezeu. Poate coincidența este doar un punct de tangentă între drumul pe care credem noi că mergem la un moment dat în viață și drumul pe care mergem în realitate pentru a ne mântui sufletele.  Știu că sună puțin ciudat, chiar mie îmi sună prea simplu. Dar Dumnezeu este simplu.

Ne gândim la o persoană dragă și ea ne sună. E o coincidență sau doar noi ne-am gândit pentru scurt timp la ce trebuia ? Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute și ne ajută - coincidență sau doar am făcut noi ce trebuie ? Vrem să ne schimbăm slujba și apare o oportunitate - coincidență sau doar am hotărât noi că e momentul să schimbăm slujbă atunci când chiar a fost momentul ?

Dacă acceptăm pentru o clipă că există un sens în lucruri, că totul este pentru a noastră mântuire a tuturor, împreună, și că în paralel noi în ignoranță, fiecare pentru el, trăim o viață a noastră, nu-i așa că orice potrivire dintre noi și lume ar părea o coincidență ?

Și oare dacă ne-am deschide către lume, am înțelege-o și am merge fiecare pe calea noastră întru mântuire, nu ne-ar părea toată viața o coincidență ?

Nu cumva coincidența este modul nostru egoist de a ignora prezența lui Dumnezeu în viața noastră.

Eu nu cred că Dumnezeu vrea să rămână anonim.