Lecția mea despre iubire

Eu te iubesc dat tu ... tu faci ceva ce mă face să nu te mai iubesc. Nu mă mai supăra ca să pot să te iubesc. Vezi să nu mă mai faci să mă simt rău că nu o să te mai iubesc. Aceasta este lista de lucruri pe care trebuie să le faci ca să te iubesc. 

Ce înseamnă să iubim pe cineva ? Cum știe cineva că-l iubim ? Ce trebuie noi să facem cu sau pentru cineva ca să putem spune că-l iubim ? Cum altfel am putea să aflăm asta dacă nu întrebându-ne ce-l definește pe cel ce ne iubește ? Cum ne dăm seama că cineva ne iubește ? 

Oare ce ne spune Dumnezeu despre asta ? Doamne ! Cum știm că ne iubește cineva ?  

     - „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește” 

Mintea mea simplă înțelege așa: Dacă faci ce vreau eu, ce-ți spun eu, ce-mi doresc eu, înseamnă că mă iubești ! Și ce să vezi ? Cam așa gândesc și eu. Cei ce se poartă cu mine așa cum vreau eu, cum mă aștept eu, cei ce fac lucrurile pe care eu le vreau așa cum le vreau eu, cei ce nu mă supăra, nu mă fac să mă simt rău – aceștia mă iubesc ! Dacă nu-mi ascultă „poruncile” și fac altfel, sigur nu mă iubesc deoarece cineva care mă iubește nu mi-ar face împotrivă. 

Ne-am putea opri aici și atunci Dumnezeu ar fi Legea și nimic mai mult. O procedură, un set de instrucțiuni. Iubirea ar fi doar o funcție logică: Dacă a) și b) și c) atunci d). Noi însă, noi oamenii, suntem mult mai mult decât atât. Noi oamenii suntem chemați la Îndumnezeire. Suntem invitați să ne desăvârșim, să ne depășim limitele, să iubim așa cum ne iubește El pe noi. Boierește. Măsura umplută cu vârf, îndesată și scuturată.  

„Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați ? Nu fac așa și vameșii ? Și dacă îmbrățișați cu dragoste numai pe frații voștri, ce lucru neobișnuit faceți ? Oare păgânii nu fac la fel ? Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” 

Iubirea desăvârșită nu îl cunoaște pe „dar”. Iubirea desăvârșită nu îl cunoaște pe „daca”. Iubirea desăvârșită există fără efortul celui iubit. Iubirea desăvârșită există și după ce cel iubit se schimbă. Iubirea desăvârșită nu numără, nu ține cont, nu cere, nu solicită, nu impune, nu îngrădește, nu cere schimbare. 

Un mic iad a fost clipa în care am auzit cuvintele: Ești minunat și te iubesc mult dar ... 

Cum altfel însă să-mi dau seama că eu iubesc cu mulți de „dar” și „daca” ? Oare nu așa iubesc și animalele ? Oare nu așa iubesc și „păgânii” ? 

Dacă cel iubit trebuie să facă ceva pentru a fi iubit, dacă iubirea e rezultatul eforturilor, alinierilor, schimbărilor celui iubit, cine iubește ? Dacă cel iubit de mine trebuie să facă ceva pentru a fi iubit de mine, eu îl iubesc sau el își câștigă, muncește iubirea ?

Pentru mine sună a salar la locul de muncă. Dacă îți faci treaba primești salarul. Oare salarul e din iubire sau e o plată ? Să nu-l mai ispitim pe Dumnezeu să ne „plătească” așa cum le „plătim” și noi celorlalți oameni ca să nu ajungem la ziua plătii și să ne dăm seama că nu ne-am făcut treaba cum se cuvine.

Te rog !

Nu-mi amintesc cum era. Între timp am aflat însă că era cumva și eu doar am ales să uit. Am ales să uit pentru că eram doar un copil și nu aveam carapacea necesară supraviețuirii unui astfel de impact emoțional. Atunci am învățat că unele lucruri e mai bine să mă prefac că nu există, să le dau alte sensuri sau pur și simplu să le dau uitării. 

Nu-mi amintesc cum era. Am doar frânturi de amintiri. Pot doar deduce ce s-a întâmplat.  

Eram doar un copil. Mult prea firav pentru a fi lăsat singur în fața fricii. Și nu era orice frică.  

Era cea mai cruntă frică la care mă pot gândii fără să mor. O frică atât de mare încât după ea nu există o frică mai mare. După ea există doar o liniște eternă. Pentru că nu mai este loc de mai multă frică, de mai multă disperare. Un suflet de om nu poate participa la mai multă frică fără să moară. Și de aceea probabil am ales să dorm.  

Probabil că așteptam pe cineva să vina să mă scoată din asta sau măcar să fie cu mine. Să știu că mai există cineva cu mine în asta și să-mi zică că o să fie bine. Să-mi zică că nu e așa de grav, că o să treacă. Așteptam orice. Am aflat că eram un copil cuminte, foarte cuminte. Acum nu cred că era așa. Eram doar paralizat. 

Nu-mi amintesc nimic și totuși știu toate astea. Le știu pentru că le trăiesc iar și iar și iar. Le trăiesc în copilul bolnav care știe exact cât de grav este și ar vrea s-i roage să-l ajute dar știe că nu se poate. Așa că tace. Tace și așteaptă. Nu vrea să mai adauge și el ceva peste suferința din lumea asta. 

Dacă vreți să știți cum e să fii un copil avortat, un pom tăiat, un câine ars de viu, vă spun eu cum e. Va spun cum e pentru că o trăiesc împreună cu fiecare, de fiecare dată. Vreți să știți ce simte un copil când îi moare mama ? Vreți să vă spun cum e să fii bătut fără sens de tată ? Vreți să știți cum e să te uiți la un părinte care se sinucide ? Vreți să vă spun cum e ? E la fel. E „te rog”, e „iartă-mă”, e „nu pleca”, e „am nevoie de cineva”, e „te rog”, e „te rog”. E „de ce”, e „te rog”, e „te iubesc”, e „am nevoie de tine”, e „te rog”. 

Nu chinurile iadului sunt problema, veșnicia lui este. Nu durerea este problema, non sensul ei este. Am încercat sa-i dau sens.

Cred că am vrut să urlu. Nu am făcut-o pentru că nu am vrut să adaug suferință în această lume. Un urlet putea oricând să fie acea picătură care încheia totul. Am ales să tac și să aștept. Am așteptat la limită dintre disperare și liniștea veșnică. De fiecare dată.  

Am așteptat degeaba, am așteptat și încă aștept. Acum sunt altcineva și încă aștept. Trăiesc suferința fiecărui copil în parte și nu numai. Am ajuns să trăiesc suferința oricărei ființe care stă și așteaptă neputincioasă. Știu cum e să fii o floare ruptă fără sens și călcată în picioare. Știu cum e să fii o pisică abandonată. Știu cum e să fii un peste scos din apa și lăsat să moară. Știu cum e să fii un vierme într-un ac de undița. Știu cum e să fii o creangă ruptă și aruncată pe jos. 

E viața care dorește să trăiască.

Te rog.

Ce să fac ?

Mă uit la o serie de lucruri care s-au întâmplat in viața mea care nu au avut nevoie de decizia mea ca sa se întâmple. Lucruri bune pentru care nu-mi pot aloca nici un merit, lucruri mai puțin bune pentru care nu mă pot învinovății. Si totuși, in permanenta mă aflu in dilemă neștiind ce sa fac într-o situație dată. De parca urmarea deciziei mele este foarte clara si poate fi ușor catalogata in termeni de bine si rău. Oare cum se face ca anumite lucruri se decid singure parcă neexistând măcar o alternativa iar altele apar blocante, de-a dreptul imposibil de decis ?

E ca si cum ai merge pe un drum si ar exista 2 variante: intersecția cu un drum secundar, mic, pe lângă  care treci chiar fără sa-l observi si o bifurcație a drumului in care trebuie sa decizi daca o iei la dreapta sau la stânga. In ambele cazuri ai opțiunea sa schimbi calea însă se pare ca doar uneori aceasta apare ca o decizie de luat, alteori apare ca o continuare fireasca a drumului pe care te afli.

Mă gândesc daca nu cumva o decizie greu de luat nu e decât o decizie ce nu trebuie luată. Am impresia ca atunci când nu putem alege intre 2 variante de fapt imposibilitatea de a alege nu vine din faptul ca nu ne putem hotărî care e varianta mai buna. Cred ca de fapt in acele momente întrebarea se pune: Las lucrurile sa decurgă firesc sau mă împotrivesc lor ?

Daca cumva nu e o decizie intre a si b ci o decizie intre accept sau mă opun ?

Mă uit la momente de grea decizie din viața mea si îmi dau seama ca erau momente de acceptare si nu de decizie. Oare daca nu decid ceva la un moment dat pentru ca nu știu ce sa fac lumea se oprește pana iau eu decizia după care merge mai departe in funcție de ce am decis eu ? Sau poate doar rămân eu agățat in ceva ce s-a decis deja cu sau fără consimțământul meu ?

Cat durează prezentul in cazul unei decizii ? Oare se pot lua decizii pentru ceva ce se întâmplă ? Ceva ce ne-a luat prin surprindere ? Putem oare decide pentru ceva ce este acum in viața noastră ? Nu trece oare pana decidem noi ?

Sau poate putem decide doar cu privire la lucruri care urmează ? Înainte de a fi propriu-zis in intersecție... Ca odată ajunși in intersecție mă gândesc ca traficul nu se oprește pentru noi pana decidem, sau ?

Prezentul însă e doar un moment infim, indivizibil, ce transforma viitorul inexistent de trecut pierdut.

Si atunci ce decidem ? Si mai interesant, când decidem ?

Vrem sa alegem, vrem sa decidem. Si invariabil vrem sa alegem si sa decidem ce e bine in detrimentul a ce e rău. O lupta permanentă intre bine si rău, intre cer si pamat, intre Rai si Iad.

Nu pot sa nu-mi amintesc de „iar in mijlocul Raiului era pomul vieții si pomul cunoștinței binelui si răului”. Singurul fruct oprit a fost acesta, al cunoașterii binelui si a răului. Iar Omul l-a gustat pentru ca șarpele i-a promis ca va fi ca Dumnezeu iar Omul a vrut sa fie ca Dumnezeu. Sa cunoască ce e bine si ce e rău. Dar a căzut la fel ca sărmanul Dionis si a pierdut Raiul pentru ca a vrut sa cunoască ceea ce nu-i era dat.

Iar Iisus Hristos ne spune: „Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.”

Oare copii nu sunt niște Adami si niște Eve ? Nu sunt oare copiii oamenii care nu au gustat încă din fructul cunoașterii binelui si a răului ? Nu ar fi firesc ca ușa pe care am ieșit din Rai sa fie si ușa pe care sa putem intra din nou ? Oare „a-ti lua crucea si a-i urma lui Hristos” nu înseamnă tocmai a accepta ceea ce vine fără a încerca in permanenta sa decidem intre ce este bine sau ce este rău pentru noi ?

Un fir de par nu putem adăuga pe corpul nostru, o picătură de sânge nu putem face si totuși credem ca putem alege ce e bine sau e rău pentru viată noastră. Destul de aroganta si neancorata in realitate abordarea aceasta daca mă uit mai bine. Ce ne califica pe noi pentru a decide ? Care este o singura decizie pe care am luat-o in deplina cunoștință de cauza a tuturor urmărilor ei astfel încât sa pretindem ca vrem sa decidem si ca știm ce sa decidem ?

Cred ca doar ne dam prea multa importanta când de fapt, in realitate, rămânem agățați in decizii de luat si viața merge mai departe. Cu sau fără acordul nostru.

Minte !

La început a fost Cuvântul.
Există oare o propoziție cu mai multă profunzime ?

Cuvântul nu poate fi pătruns de mintea omenească însă cuvintele ne sunt ceva mai la îndemână.
Îmi plac mult cuvintele așa cum am mai spus și în alte rânduri iar azi m-am hotărât să mă aplec asupra unui cuvânt fascinant: minte.
 
Avem minte în cap. 
În acest sens mintea reprezintă gândirea, procesul cognitiv.
Ce poate fi mai uman ? Ce poate fi mai înălțator ? Mintea umană a produs poezie, muzică și multe alte minunății.
Mintea umană caută să înțeleagă și să cuprindă, caută să se extindă și să-și înțeleagă propria sursă. Omul cu mintea lui este chemat în această lume să devină Împreună Creator.
 
Și totuși, minte spunem și atunci când ne referim la un alt om care nu ne spune adevărul.
Cum oare să se fi ales într-o limbă atât de curată cum este limba română, atât de meșteșugită, atât de precisă și plină de înțelesuri același cuvânt pentru a descrie pe de-o parte ceva atât de înălțator și pe de altă parte ceva atât de josnic ?
Să le fi lipsit mintea străbunilor noștri pentru a găsi un cuvânt nou ? Sau oare există ceva mai mult în spatele acestei “coincidente” ?
 
Dacă nu e o coincidență și mintea se numește minte pentru că minte ?
Dacă nu e o coincidență și omul care minte, minte pentru că vorbește din minte ?
 
E foarte interesant că nu spunem că mincinosul mincineste, spunem că minte ...
Poate mincinosul e de fapt un mintos ?
 
În acest context oare nu s-ar cuveni să mergem puțin mai departe cu mintea și să încercăm să înțelegem mai mult ?
 
Diferența între un mincinos și un prost este că mincinosul știe răspunsul corect. 
Oare și noi știm răspunsul ?
 

Liniște sau tăcere ?

Multe cuvinte cu sensuri asemănătoare au ajuns să-și piardă înțelesurile subtile. Altele, folosite superficial, au încetat să mai poarte în ele subtilitățile date de originea lor.

Aici chiar aș menționa două: există și conștient. În acest context, cred că este foarte important să încercăm să pătrundem cu adevărat cuvintele pe care le folosim, să înțelegem întocmai însemnătatea lor și energia pe care o poartă cu ele.

De ce cred asta? Deoarece cuvântul este poarta dintre gând și realitate.

Să nu uităm că prin cuvânt putem interacționa cu oamenii din jurul nostru, prin cuvânt ne putem dezvălui lor și prin cuvânt le putem percepe cele mai profunde gânduri, cele mai profunde preocupări putând face parte cu adevărat unul din viața celuilalt.

Un eveniment recent petrecut în viața mea mi-a atras atenția către două cuvinte aparent sinonime pe care inclusiv DEX-ul le prezintă ca atare: liniștea și tăcerea.

Am ajuns să mă gândesc mai bine la ele deoarece am constatat în interiorul meu o luptă permanentă între dorință de a stă în liniște și dorință de a rupe tăcerea.

Vreau să fiu liniștit, dar nu vreau să tac.

Dar dacă cuvintele sunt sinonime sau cel puțin cu sensuri asemănătoare, cum poate exista acest conflict între ideile reprezentate de acestea?

Dacă liniștea îmi pare ca ceva din interior, dacă liniștea îmi pare ca absența conflictului, tăcerea îmi pare ca ceva oprit la gură. Tăcerea îmi pare ceva ce s-a generat deja, dar din motive strategice a fost oprit înainte de a fi împărtășit.

Liniștea nu oprește nimic, liniștea permite și chiar încurajează manifestarea.

Tăcerea este o barieră care oprește cuvântul.

Liniștea este absența conflictului, este pace.

Tăcerea este absența cuvântului, tăcerea este absența exprimării, absența comunicării, absența împărtășirii.

Liniștea generează armonie, liniștea este comuniune.

Tăcerea generează lucruri nespuse, generează frustrare.

Liniștea stă alături de dragoste

Tăcerea stă alături de frică

Liniștea permite cuvânt permite comuniune.

Tăcerea însingurează.

Sub sau deasupra ?

     De ce există tot mai mulți oameni dornici să evadeze din “realitate” cu orice chip ?

     Înainte să-mi expun părerea vreau să clarific că eu vad în aceeași barcă cu drogurile multe altele: alcool, țigări, sporturi extreme, mâncat excesiv, în general toate patimile și pe scurt orice ce aleterează în vreun fel existența unei personae așa cum ar fi ea fără aceste adăugiri.

     Ce au toate astea în comun ? Fie că vorbim de THC, adrenalină, hormoni de fericire obținuți oricum, dependențele în general, trebuie să existe ceva ce le leagă. Mie îmi pare că elementul comun este următorul: Alterează starea noastră de zi cu zi ( nu cea firească, dupa fire). Mai exact opresc creierul din a face ce face de obicei.  Să fiu mai precis alterează funcționarea creierului nostru limitând-o sau canalizând-o într-o anume direcție. În timp ce sari cu parașuta nu-ți rămâne creier pentru altceva.

     Mergând pe această judecată mie îmi pare că omul încearcă în permanență să scape de propriile lui gânduri. Această moară care macină neîncetat. Viermele. Această binecuvântare care s-a transformat în blestem. Acest organ care dintr-un organ al gândirii a devenit … EU. Câți dintre noi nu ne identificăm cu gândurile, cu amintirile, cu fricile, cu bucuriile noastre ? Dar dacă suntem gândurile noastre, dacă suntem produsul unui organ, de ce nu suntem în egală măsură produsul altui organ, să zicem secreție biliară ?

     Cred că pentru a descoperi cu adevărat cine suntem, așa cum de multă vreme ne-au spus toți marii gânditori trebuie să încetăm să ne mai identificăm cu gândirea noastră.
Care ar fi soluția ? Să nu NE mai gândim, să NE trăim. În acest context vine cât se poate de justă obsesia omului de supradoză. De bucurie, de dulce, de protecție, de nicotină, de … orice.
Și totuși unde e problema atunci ? Dacă asta trebuie să facem și dacă toate acestea asta fac, unde este problema ? Problema eu cred că este următoarea: noi încercăm să oprim un organ vital când soluția este să-l controlăm.

     Fără creier sau cu creierul “pus să facă altceva” coborâm corpul nostru în regnul animal. E adevărat că putem întrerupe așa rațiunea cu toate gândurile ei toxice dar pierdem și beneficiile. În ael moment ajungem la o existent trupească echivalentă cu cea a unui animal cu mult mai puțină minte. Și da, atunci ni se deschid multe orizonturi noi. Orizonturi pe care acum le blocăm cu gânditul nostru asiduu. Omul însă, omul este mult mai mult decât atât. Omul a fost făcut să-și depășească condiția de animal. Creierul i-a fost dat nu să-l oprească ci să-l strunească. Această armă formidabilă, această bună slugă dar în același timp tiran stăpân, acest organ prin care conștientizăm propria existență, organul contemplației, stăpânul simțurilor, centrul de control al întregului trup … nu poate fi un blestem.
     Și atunci ? Ce-i de făcut ?

     Cred că în loc să-l oprim trebuie să-l privim. Să ne ridicăm deasupra lui și să-l vedem așa cum este. Este un organ magnific însă nu sunt EU. EU trebuie să-l privesc, să-l strunesc, să-l folosesc.
Decât să coborâm sub o existență rațională, gânditoare, contemplativă, mai bine să ne ridicăm deasupra ei.

     Decât sub creier, mai bine deasupra lui.
 

Masca

“Sa nu mă înțelegi greșit, eu nu vreau asta dar nu este după mine”

Sub o formă sau alta mesajul acesta este un mesaj foarte des utilizat în cercurile în care me învârtesc. Cumva toți avem două personalități. Avem o “personalitate personală” care ar face de toate, este bună, ajută, împarte, înțelege și acceptă și pe lângă aceasta mai avem una care nu poate, nu este lăsată, nu are cum și cumva nu ne aparține “ personalitatea altora”.

Sunt angajatul unei corporații. Mai mici, e adevărat dar din multe puncte de verede o corporație autentică. Cea mai pregnantă caracteristică corporatistă pe care ne-am însușit-o repede a fost pasarea responsabilității până în neant.

“A, clar, te înțeleg și aș vrea să te ajut dar trebuie să înțelegi că procedura...” sau  “Ai dreptate dar...” sau “Stiu că așa ar fi bine dar...”

În permanență cumva apare ceva care ne oprește din a face ceea ce natural știm că trebuie făcut.

Cumva dintr-o dată nu mai răspundem la nevoile aproapelui, la noțiuni elementare de bun simț, la proceduri firești ce derivă din mii de ani de conviețuire umană ci tansferăm toată responsabilitatea decizională într-o sferă concretă: sfera procedurior și regulilor corporației.

Nedreptățim o categorie de colegi, îi favorizăm pe alții. Nedreptățim anumiți colaboratori, îi favorizăm pe alții, șamd. Criteriile sunt simple: procedura.

Îmi vine în cap o învățătura care spune că iubirea bate dreptatea, frumos conturată într-o vorba de-a lui Nichita Stănescu: “Nefericitule, ai dreptate !” Suntem învățați că în viață nu este atât de important cine are dreptate ci fericirea sau nefericirea, bucuria sau tristețea pe care le “distribuim” in jurul nostru.

Și unde am ajuns acum ? Iubirea e bătută de dreptate iar dreptatea de procedură ...

M-am găsit în spatele unor proceduri. Nu mă așteptam să mă găsesc acolo. Frica prin copiii ei grozavi: nesiguranța, neîncrederea în sine, ura și toată gloată m-au ascuns acolo și mă țin în continuare în cotlonul întunecat.

E așa de simplu să te împarți în două: Cine ai vrea să fii și cine te obligă alții să fii.

Spor la muncă !