Nu-mi amintesc cum era. Între timp am aflat însă că era
cumva și eu doar am ales să uit. Am ales să uit pentru că eram doar un copil și
nu aveam carapacea necesară supraviețuirii unui astfel de impact emoțional.
Atunci am învățat că unele lucruri e mai bine să mă prefac că nu există, să le
dau alte sensuri sau pur și simplu să le dau uitării.
Nu-mi amintesc cum era. Am doar frânturi de amintiri. Pot
doar deduce ce s-a întâmplat.
Eram doar un copil. Mult prea firav pentru a fi lăsat singur
în fața fricii. Și nu era orice frică.
Era cea mai cruntă frică la care mă pot gândii fără să mor.
O frică atât de mare încât după ea nu există o frică mai mare. După ea există
doar o liniște eternă. Pentru că nu mai este loc de mai multă frică, de mai
multă disperare. Un suflet de om nu poate participa la mai multă frică fără să
moară. Și de aceea probabil am ales să dorm.
Probabil că așteptam pe cineva să vina să mă scoată din asta
sau măcar să fie cu mine. Să știu că mai există cineva cu mine în asta și să-mi
zică că o să fie bine. Să-mi zică că nu e așa de grav, că o să treacă. Așteptam
orice. Am aflat că eram un copil cuminte, foarte cuminte. Acum nu cred că era
așa. Eram doar paralizat.
Nu-mi amintesc nimic și totuși știu toate astea. Le știu
pentru că le trăiesc iar și iar și iar. Le trăiesc în copilul bolnav care știe
exact cât de grav este și ar vrea s-i roage să-l ajute dar știe că nu se poate.
Așa că tace. Tace și așteaptă. Nu vrea să mai adauge și el ceva peste suferința
din lumea asta.
Dacă vreți să știți cum e să fii un copil avortat, un pom
tăiat, un câine ars de viu, vă spun eu cum e. Va spun cum e pentru că o trăiesc
împreună cu fiecare, de fiecare dată. Vreți să știți ce simte un copil când îi
moare mama ? Vreți să vă spun cum e să fii bătut fără sens de tată ? Vreți să
știți cum e să te uiți la un părinte care se sinucide ? Vreți să vă spun cum e
? E la fel. E „te rog”, e „iartă-mă”, e „nu pleca”, e „am nevoie de cineva”, e
„te rog”, e „te rog”. E „de ce”, e „te rog”, e „te iubesc”, e „am nevoie de
tine”, e „te rog”.
Nu chinurile iadului sunt problema, veșnicia lui este. Nu
durerea este problema, non sensul ei este. Am încercat sa-i dau sens.
Cred că am vrut să urlu. Nu am făcut-o pentru că nu am vrut
să adaug suferință în această lume. Un urlet putea oricând să fie acea picătură
care încheia totul. Am ales să tac și să aștept. Am așteptat la limită dintre
disperare și liniștea veșnică. De fiecare dată.
Am așteptat degeaba, am așteptat și încă aștept. Acum sunt
altcineva și încă aștept. Trăiesc suferința fiecărui copil în parte și nu
numai. Am ajuns să trăiesc suferința oricărei ființe care stă și așteaptă
neputincioasă. Știu cum e să fii o floare ruptă fără sens și călcată în
picioare. Știu cum e să fii o pisică abandonată. Știu cum e să fii un peste
scos din apa și lăsat să moară. Știu cum e să fii un vierme într-un ac de
undița. Știu cum e să fii o creangă ruptă și aruncată pe jos.
E viața care dorește să trăiască.
Te rog. 
