vineri, 11 mai 2018

Minte !

La început a fost Cuvântul.
Există oare o propoziție cu mai multă profunzime ?

Cuvântul nu poate fi pătruns de mintea omenească însă cuvintele ne sunt ceva mai la îndemână.
Îmi plac mult cuvintele așa cum am mai spus și în alte rânduri iar azi m-am hotărât să mă aplec asupra unui cuvânt fascinant: minte.
 
Avem minte în cap. 
În acest sens mintea reprezintă gândirea, procesul cognitiv.
Ce poate fi mai uman ? Ce poate fi mai înălțator ? Mintea umană a produs poezie, muzică și multe alte minunății.
Mintea umană caută să înțeleagă și să cuprindă, caută să se extindă și să-și înțeleagă propria sursă. Omul cu mintea lui este chemat în această lume să devină Împreună Creator.
 
Și totuși, minte spunem și atunci când ne referim la un alt om care nu ne spune adevărul.
Cum oare să se fi ales într-o limbă atât de curată cum este limba română, atât de meșteșugită, atât de precisă și plină de înțelesuri același cuvânt pentru a descrie pe de-o parte ceva atât de înălțator și pe de altă parte ceva atât de josnic ?
Să le fi lipsit mintea străbunilor noștri pentru a găsi un cuvânt nou ? Sau oare există ceva mai mult în spatele acestei “coincidente” ?
 
Dacă nu e o coincidență și mintea se numește minte pentru că minte ?
Dacă nu e o coincidență și omul care minte, minte pentru că vorbește din minte ?
 
E foarte interesant că nu spunem că mincinosul mincineste, spunem că minte ...
Poate mincinosul e de fapt un mintos ?
 
În acest context oare nu s-ar cuveni să mergem puțin mai departe cu mintea și să încercăm să înțelegem mai mult ?
 
Diferența între un mincinos și un prost este că mincinosul știe răspunsul corect. 
Oare și noi știm răspunsul ?
 

vineri, 26 mai 2017

Liniște sau tăcere ?

Multe cuvinte cu sensuri asemănătoare au ajuns să-și piardă înțelesurile subtile. Altele, folosite superficial, au încetat să mai poarte în ele subtilitățile date de originea lor.

Aici chiar aș menționa două: există și conștient. În acest context, cred că este foarte important să încercăm să pătrundem cu adevărat cuvintele pe care le folosim, să înțelegem întocmai însemnătatea lor și energia pe care o poartă cu ele.
De ce cred asta? Deoarece cuvântul este poarta dintre gând și realitate.
Să nu uităm că prin cuvânt putem interacționa cu oamenii din jurul nostru, prin cuvânt ne putem dezvălui lor și prin cuvânt le putem percepe cele mai profunde gânduri, cele mai profunde preocupări putând face parte cu adevărat unul din viața celuilalt.
Un eveniment recent petrecut în viața mea mi-a atras atenția către două cuvinte aparent sinonime pe care inclusiv DEX-ul le prezintă ca atare: liniștea și tăcerea.
Am ajuns să mă gândesc mai bine la ele deoarece am constatat în interiorul meu o luptă permanentă între dorință de a stă în liniște și dorință de a rupe tăcerea.

Vreau să fiu liniștit, dar nu vreau să tac.

Dar dacă cuvintele sunt sinonime sau cel puțin cu sensuri asemănătoare, cum poate exista acest conflict între ideile reprezentate de acestea?
Dacă liniștea îmi pare ca ceva din interior, dacă liniștea îmi pare ca absența conflictului, tăcerea îmi pare ca ceva oprit la gură. Tăcerea îmi pare ceva ce s-a generat deja, dar din motive strategice a fost oprit înainte de a fi împărtășit.

Liniștea nu oprește nimic, liniștea permite și chiar încurajează manifestarea.
Tăcerea este o barieră care oprește cuvântul.

Liniștea este absența conflictului, este pace.
Tăcerea este absența cuvântului, tăcerea este absența exprimării, absența comunicării, absența împărtășirii.

Liniștea generează armonie, liniștea este comuniune.
Tăcerea generează lucruri nespuse, generează frustrare.

Liniștea stă alături de dragoste
Tăcerea stă alături de frică

Liniștea permite cuvânt permite comuniune.
Tăcerea însingurează.



luni, 8 februarie 2016

Sub sau deasupra ?

     De ce există tot mai mulți oameni dornici să evadeze din “realitate” cu orice chip ?

     Înainte să-mi expun părerea vreau să clarific că eu vad în aceeași barcă cu drogurile multe altele: alcool, țigări, sporturi extreme, mâncat excesiv, în general toate patimile și pe scurt orice ce aleterează în vreun fel existența unei personae așa cum ar fi ea fără aceste adăugiri.

     Ce au toate astea în comun ? Fie că vorbim de THC, adrenalină, hormoni de fericire obținuți oricum, dependențele în general, trebuie să existe ceva ce le leagă. Mie îmi pare că elementul comun este următorul: Alterează starea noastră de zi cu zi ( nu cea firească, dupa fire). Mai exact opresc creierul din a face ce face de obicei.  Să fiu mai precis alterează funcționarea creierului nostru limitând-o sau canalizând-o într-o anume direcție. În timp ce sari cu parașuta nu-ți rămâne creier pentru altceva.

     Mergând pe această judecată mie îmi pare că omul încearcă în permanență să scape de propriile lui gânduri. Această moară care macină neîncetat. Viermele. Această binecuvântare care s-a transformat în blestem. Acest organ care dintr-un organ al gândirii a devenit … EU. Câți dintre noi nu ne identificăm cu gândurile, cu amintirile, cu fricile, cu bucuriile noastre ? Dar dacă suntem gândurile noastre, dacă suntem produsul unui organ, de ce nu suntem în egală măsură produsul altui organ, să zicem secreție biliară ?

     Cred că pentru a descoperi cu adevărat cine suntem, așa cum de multă vreme ne-au spus toți marii gânditori trebuie să încetăm să ne mai identificăm cu gândirea noastră.
Care ar fi soluția ? Să nu NE mai gândim, să NE trăim. În acest context vine cât se poate de justă obsesia omului de supradoză. De bucurie, de dulce, de protecție, de nicotină, de … orice.
Și totuși unde e problema atunci ? Dacă asta trebuie să facem și dacă toate acestea asta fac, unde este problema ? Problema eu cred că este următoarea: noi încercăm să oprim un organ vital când soluția este să-l controlăm.

     Fără creier sau cu creierul “pus să facă altceva” coborâm corpul nostru în regnul animal. E adevărat că putem întrerupe așa rațiunea cu toate gândurile ei toxice dar pierdem și beneficiile. În ael moment ajungem la o existent trupească echivalentă cu cea a unui animal cu mult mai puțină minte. Și da, atunci ni se deschid multe orizonturi noi. Orizonturi pe care acum le blocăm cu gânditul nostru asiduu. Omul însă, omul este mult mai mult decât atât. Omul a fost făcut să-și depășească condiția de animal. Creierul i-a fost dat nu să-l oprească ci să-l strunească. Această armă formidabilă, această bună slugă dar în același timp tiran stăpân, acest organ prin care conștientizăm propria existență, organul contemplației, stăpânul simțurilor, centrul de control al întregului trup … nu poate fi un blestem.
     Și atunci ? Ce-i de făcut ?

     Cred că în loc să-l oprim trebuie să-l privim. Să ne ridicăm deasupra lui și să-l vedem așa cum este. Este un organ magnific însă nu sunt EU. EU trebuie să-l privesc, să-l strunesc, să-l folosesc.
Decât să coborâm sub o existență rațională, gânditoare, contemplativă, mai bine să ne ridicăm deasupra ei.

     Decât sub creier, mai bine deasupra lui.
 

marți, 2 iunie 2015

Masca

“Sa nu mă înțelegi greșit, eu nu vreau asta dar nu este după mine

Sub o formă sau alta mesajul acesta este un mesaj foarte des utilizat în cercurile în care me învârtesc. Cumva toți avem două personalități. Avem o “personalitate personală” care ar face de toate, este bună, ajută, împarte, înțelege și acceptă și pe lângă aceasta mai avem una care nu poate, nu este lăsată, nu are cum și cumva nu ne aparține “ personalitatea altora”.
Sunt angajatul unei corporații. Mai mici, e adevărat dar din multe puncte de verede o corporație autentică. Cea mai pregnantă caracteristică corporatistă pe care ne-am însușit-o repede a fost pasarea responsabilității până în neant.
“A, clar, te înțeleg și aș vrea să te ajut dar trebuie să înțelegi că procedura... sau  “Ai dreptate dar... sau “Stiu că așa ar fi bine dar...
În permanență cumva apare ceva care ne oprește din a face ceea ce natural știm că trebuie făcut.
Cumva dintr-o dată nu mai răspundem la nevoile aproapelui, la noțiuni elementare de bun simț, la proceduri firești ce derivă din mii de ani de conviețuire umană ci tansferăm toată responsabilitatea decizională într-o sferă concretă: sfera procedurior și regulilor corporației.
Nedreptățim o categorie de colegi, îi favorizăm pe alții. Nedreptățim anumiți colaboratori, îi favorizăm pe alții, șamd. Criteriile sunt simple: procedura.
Îmi vine în cap o învățătura care spune că iubirea bate dreptatea, frumos conturată într-o vorba de-a lui Nichita Stănescu: “Nefericitule, ai dreptate !” Suntem învățați că în viață nu este atât de important cine are dreptate ci fericirea sau nefericirea, bucuria sau tristețea pe care le “distribuim” in jurul nostru.
Și unde am ajuns acum ? Iubirea e bătută de dreptate iar dreptatea de procedură ...
M-am găsit în spatele unor proceduri. Nu mă așteptam să mă găsesc acolo. Frica prin copiii ei grozavi: nesiguranța, neîncrederea în sine, ura și toată gloată m-au ascuns acolo și mă țin în continuare în cotlonul întunecat.
E așa de simplu să te împarți în două: Cine ai vrea să fii și cine te obligă alții să fii.
Spor la muncă ! 

marți, 3 februarie 2015

Liberul arbitru sau free will ?


Cât de aproximativă e traducerea asta și la ce se referă această abilitate ?
     Free will adică vointa liberă mie îmi sună a: libertatea de a face ce vrei, de a decide ce e bine sau nu să faci, să gândesti, etc.  Liberul arbitru implică un terț. Adică ai în față 2 posibilități sau mai multe și cineva arbitrează. Evaluează o situație deja întâmplată. Voința de a face stânga sau dreapta într-o intersecție pentur mine nu e tot una cu a arbitra între 2 oameni, unul care a luat-o în stânga și altul care a luat-o în dreapta, nu ?
     Oricum gândul ăsta e oarecum secundar și doar mi-a conturat următorul gând: Cine vrea să o ia în stânga și cine vrea să o ia în dreaptă ? Sau cine a luat-o în stânga și cine a luat-o în dreapta și cine arbitrează ?
     Evreii zic că liberul arbitru este capacitatea de a decide între ceea ce vrei să faci și ceea ce-ți vine să faci sau ceea ce simți să faci. Ai supărat pe cineva. Vrei să-ți ceri scuze dar îți vine să o lași baltă că e o situație penibilă și ți-e rușine. Ai vrea să te închini în fața bisericii însă prietenii tăi ar râde, deci nu o mai faci.
     Găsind mai multe cugetări în direcția asta eu sunt tentat să merg pe varianta că totul se referă la lupta crâncenă între ceea ce vrea sufletul și ceea ce vrea trupul. În acest context liberul arbitru s-ar referi la abilitatea noastră de a decide cui îi facem pe plac. Mergem pe mână trupului sau pe mâna sufletului ? Sufletul vrea măreție, meditație, contemplație, rugăciune. Trupul vrea să mănânce și să se culce că e obosit și a avut o zi lungă. Sufletul vrea să facă bine, să realizeze ceva, să trăiască cu un scop ! Trupul vrea să mănânce și să doarmă, să se reproducă și să aibă.
     Atunci free will nu prea se referă la același lucru pentru că cel puțin mot-a-mot se referă la abilitatea de a-ți controla dorința de a dori liber iar noi vorbim aici de două dorințe existențe concomitent și capacitatea de a o urma pe una în defavoarea celeilalte și nu de a o reduce la tăcere pe a 2-a.
     În orice caz, lupta dintre ceea ce vrem să facem și ceea ce simțim să facem, această luptă între valorile materiale, preocupările trupești pe de-o parte și valorile spirituale, dorința de realizare și măreție pe de altă parte îmi pare că este un bun început pentru gândrile următoare: Cine sunt eu ? Si ce spun cuvintele cu adevărat ?

miercuri, 28 ianuarie 2015

Nu judecați și nu veți fi judecați


Care o fi complexitatea sau profunzimea acestui îndemn ?
 
     La prima vedere mie îmi pare așa: Cineva face ceva iar eu trebuie să îl accept, primesc, iubesc așa cum este fără a critica sau a pune un verdict de bine sau rău pe comportamentul respectiv. Pe scurt nu-i treaba mea, nu sunt eu în măsură să pun un verdict pe ceva ce eu nu înțeleg. Râde ciob de oală spartă sau cu bârna în ochi încerci să scoți paiul aproapelui.
 
     Cum am și putea până la urmă să judecăm ceva fără să înțelegem contextul, adevărul suprem, planul lui Dumnezeu sau relitatea din spatele aparențelor ?
 
 Asta până ieri.
 
     Există o mare capcană în încercarea de a respecta acest îndemn. Să ne imaginăm următorul context: Cineva face ceva ce tu nu receptezi ca și pozitiv. Tentația primă este: Nu te judec ! Este felul tău, te accept. Te las în pace. Nu te bârfesc, nu-ți zic nimic, nu fac nimic ca și reacție la ceea ce ai făcut tu. Te las în plata Domnului cum se zice și încerc să te iubesc ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Cumva la o privire superficială am respectat ce mi-am propus: Nu te-am judecat, te-am lăsat în pace și te-am acceptat așa cum ești ! Corect ?
 
 Nu !
 
     Tocmai te-am judecat ! Te-am catalogat „asa cum esti”. Am trecut comportamentul tău printr-un proces cognitiv, l-am catalogat și am hotărât să te las în pace. Am judecat deja conformitatea faptelor tale și am concluzionat. Am judecat și am dat verdictul.
 
     Mă gândesc că a nu judeca nu înseamnă a ignora. Nu înseamnă a bagă sub covor sau a ne face că plouă. A nu judeca nu înseamnă a nu avea o părere despre ceva.
 
 A nu judeca nu înseamnă a nu condamna o acțiune greșită.
 
     Înseamnă a nu judeca factorii ce au dus la acea finalitate. A nu judeca sufletul din spate, a nu desconsidera omul care a furnizat respectivul rezultat. A nu presupune contextul, a nu căuta circumstanțe.
 
Toți putem constata fapta însă doar Judecătorul o poate judeca. Fie ea bună, fie ea rea.
 
Oglinda nu judecă nasul meu mare dar mi-l arată !
 
Am căzut în capcana judecății încercând să nu judec !

Minte !

La început a fost Cuvântul. Există oare o propoziție cu mai multă profunzime ? Cuvântul nu poate fi pătruns de mintea omenească însă cuvi...