Iluzia sfârșitului

Mi-am dat seama de ceva vreme ca nu prea duc lucrurile la bun sfârșit. Scoală, proiecte, relații, idei, cărți, multe s-au împotmolit undeva pe parcurs. Cel mai mult am observat asta in relații ... Relații a căror parcurs nu s-a potrivit deloc cu începutul, relații care s-au răcit si cumva niciodată nu au cunoscut un bun sfârșit. Pur si simplu s-au diminuat pana nu a mai rămas nimic din ele. Situații mai puțin plăcute care nu au fost clarificate niciodată, au rămas așa ... întâmplate. Momente frumoase pentru care nu am mulțumit niciodată, pe care nu le-am confirmat celui ce mi le-a dăruit.

Tot pe un loc fruntaș, proiectele profesionale si cele personale. Începute cu maxim de entuziasm, idei multe, energie maxima. Exista tot timpul un punct de la care energia scade, încet, încet mă retrag. Lucrurile nu se termina niciodată.

Am stat, am cugetat. Le-am întors pe toate părțile. Am găsit si o posibila explicație: nu termin lucrurile pentru a nu începe lucruri noi. Am mai stat, am mai cugetat. Poate e ca lucrurile terminate cer asumare. Odată terminat un lucru – se analizează. Si aici e riscant, poate nu e bun, poate nu sunt bun. Mai m-am gândit (știu ca e invers): nu cred ca vreau sa se termine lucrurile bune ca poate încep altele rele. Si tot așa ...

Ceva însă nu s-a potrivit. Parca toate aceste explicații, valide de altfel, nu-mi dau răspunsul de care am nevoie. Răspunsul a venit din nou din cuvânt. Cheia am găsit-o in „bun” din „a duce la bun sfârșit”. Oare de ce sa fie acest „bun” ? De ce nu zicem: „nu duc lucrurile la sfârșit” ?

Eu cred ca si atunci când nu ducem lucrurile la bun sfârșit le ducem totuși la sfârșit. Si atunci când ne oprim la jumătatea unui lucru făcut, el tot la sfârșit este. Chiar daca sfârșitul lui e la mijloc, el s-a sfârșit. Cred ca „bunul sfârșit” se refera la „sfârșitul firesc” acel sfârșit care se afla deja in început si este bun. Bunul sfârșit este acel sfârșit care a venit împreuna cu începutul si delimitează dintru început lucrul de alte lucruri. Este acel sfârșit care este la fel de bun si de necesar ca începutul. Daca sfârșitul nu este, nimic nu este pentru ca totul este una. A nu exista sfârșit este tot una cu a nu exista început, a nu exista concret, a nu exista pur si simplu. Numai Dumnezeu este fără de început si fără de sfârșit.

Daca stau si mă gândesc mai bine am dus toate lucrurile la sfârșit. Foarte puține însă la bun sfârșit.

Sfârșit.

Lecția mea despre iubire

Eu te iubesc dat tu ... tu faci ceva ce mă face să nu te mai iubesc. Nu mă mai supăra ca să pot să te iubesc. Vezi să nu mă mai faci să mă simt rău că nu o să te mai iubesc. Aceasta este lista de lucruri pe care trebuie să le faci ca să te iubesc. 

Ce înseamnă să iubim pe cineva ? Cum știe cineva că-l iubim ? Ce trebuie noi să facem cu sau pentru cineva ca să putem spune că-l iubim ? Cum altfel am putea să aflăm asta dacă nu întrebându-ne ce-l definește pe cel ce ne iubește ? Cum ne dăm seama că cineva ne iubește ? 

Oare ce ne spune Dumnezeu despre asta ? Doamne ! Cum știm că ne iubește cineva ?  

     - „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește” 

Mintea mea simplă înțelege așa: Dacă faci ce vreau eu, ce-ți spun eu, ce-mi doresc eu, înseamnă că mă iubești ! Și ce să vezi ? Cam așa gândesc și eu. Cei ce se poartă cu mine așa cum vreau eu, cum mă aștept eu, cei ce fac lucrurile pe care eu le vreau așa cum le vreau eu, cei ce nu mă supăra, nu mă fac să mă simt rău – aceștia mă iubesc ! Dacă nu-mi ascultă „poruncile” și fac altfel, sigur nu mă iubesc deoarece cineva care mă iubește nu mi-ar face împotrivă. 

Ne-am putea opri aici și atunci Dumnezeu ar fi Legea și nimic mai mult. O procedură, un set de instrucțiuni. Iubirea ar fi doar o funcție logică: Dacă a) și b) și c) atunci d). Noi însă, noi oamenii, suntem mult mai mult decât atât. Noi oamenii suntem chemați la Îndumnezeire. Suntem invitați să ne desăvârșim, să ne depășim limitele, să iubim așa cum ne iubește El pe noi. Boierește. Măsura umplută cu vârf, îndesată și scuturată.  

„Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați ? Nu fac așa și vameșii ? Și dacă îmbrățișați cu dragoste numai pe frații voștri, ce lucru neobișnuit faceți ? Oare păgânii nu fac la fel ? Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” 

Iubirea desăvârșită nu îl cunoaște pe „dar”. Iubirea desăvârșită nu îl cunoaște pe „daca”. Iubirea desăvârșită există fără efortul celui iubit. Iubirea desăvârșită există și după ce cel iubit se schimbă. Iubirea desăvârșită nu numără, nu ține cont, nu cere, nu solicită, nu impune, nu îngrădește, nu cere schimbare. 

Un mic iad a fost clipa în care am auzit cuvintele: Ești minunat și te iubesc mult dar ... 

Cum altfel însă să-mi dau seama că eu iubesc cu mulți de „dar” și „daca” ? Oare nu așa iubesc și animalele ? Oare nu așa iubesc și „păgânii” ? 

Dacă cel iubit trebuie să facă ceva pentru a fi iubit, dacă iubirea e rezultatul eforturilor, alinierilor, schimbărilor celui iubit, cine iubește ? Dacă cel iubit de mine trebuie să facă ceva pentru a fi iubit de mine, eu îl iubesc sau el își câștigă, muncește iubirea ?

Pentru mine sună a salar la locul de muncă. Dacă îți faci treaba primești salarul. Oare salarul e din iubire sau e o plată ? Să nu-l mai ispitim pe Dumnezeu să ne „plătească” așa cum le „plătim” și noi celorlalți oameni ca să nu ajungem la ziua plătii și să ne dăm seama că nu ne-am făcut treaba cum se cuvine.

Te rog !

Nu-mi amintesc cum era. Între timp am aflat însă că era cumva și eu doar am ales să uit. Am ales să uit pentru că eram doar un copil și nu aveam carapacea necesară supraviețuirii unui astfel de impact emoțional. Atunci am învățat că unele lucruri e mai bine să mă prefac că nu există, să le dau alte sensuri sau pur și simplu să le dau uitării. 

Nu-mi amintesc cum era. Am doar frânturi de amintiri. Pot doar deduce ce s-a întâmplat.  

Eram doar un copil. Mult prea firav pentru a fi lăsat singur în fața fricii. Și nu era orice frică.  

Era cea mai cruntă frică la care mă pot gândii fără să mor. O frică atât de mare încât după ea nu există o frică mai mare. După ea există doar o liniște eternă. Pentru că nu mai este loc de mai multă frică, de mai multă disperare. Un suflet de om nu poate participa la mai multă frică fără să moară. Și de aceea probabil am ales să dorm.  

Probabil că așteptam pe cineva să vina să mă scoată din asta sau măcar să fie cu mine. Să știu că mai există cineva cu mine în asta și să-mi zică că o să fie bine. Să-mi zică că nu e așa de grav, că o să treacă. Așteptam orice. Am aflat că eram un copil cuminte, foarte cuminte. Acum nu cred că era așa. Eram doar paralizat. 

Nu-mi amintesc nimic și totuși știu toate astea. Le știu pentru că le trăiesc iar și iar și iar. Le trăiesc în copilul bolnav care știe exact cât de grav este și ar vrea s-i roage să-l ajute dar știe că nu se poate. Așa că tace. Tace și așteaptă. Nu vrea să mai adauge și el ceva peste suferința din lumea asta. 

Dacă vreți să știți cum e să fii un copil avortat, un pom tăiat, un câine ars de viu, vă spun eu cum e. Va spun cum e pentru că o trăiesc împreună cu fiecare, de fiecare dată. Vreți să știți ce simte un copil când îi moare mama ? Vreți să vă spun cum e să fii bătut fără sens de tată ? Vreți să știți cum e să te uiți la un părinte care se sinucide ? Vreți să vă spun cum e ? E la fel. E „te rog”, e „iartă-mă”, e „nu pleca”, e „am nevoie de cineva”, e „te rog”, e „te rog”. E „de ce”, e „te rog”, e „te iubesc”, e „am nevoie de tine”, e „te rog”. 

Nu chinurile iadului sunt problema, veșnicia lui este. Nu durerea este problema, non sensul ei este. Am încercat sa-i dau sens.

Cred că am vrut să urlu. Nu am făcut-o pentru că nu am vrut să adaug suferință în această lume. Un urlet putea oricând să fie acea picătură care încheia totul. Am ales să tac și să aștept. Am așteptat la limită dintre disperare și liniștea veșnică. De fiecare dată.  

Am așteptat degeaba, am așteptat și încă aștept. Acum sunt altcineva și încă aștept. Trăiesc suferința fiecărui copil în parte și nu numai. Am ajuns să trăiesc suferința oricărei ființe care stă și așteaptă neputincioasă. Știu cum e să fii o floare ruptă fără sens și călcată în picioare. Știu cum e să fii o pisică abandonată. Știu cum e să fii un peste scos din apa și lăsat să moară. Știu cum e să fii un vierme într-un ac de undița. Știu cum e să fii o creangă ruptă și aruncată pe jos. 

E viața care dorește să trăiască.

Te rog.

Ce să fac ?

Mă uit la o serie de lucruri care s-au întâmplat in viața mea care nu au avut nevoie de decizia mea ca sa se întâmple. Lucruri bune pentru care nu-mi pot aloca nici un merit, lucruri mai puțin bune pentru care nu mă pot învinovății. Si totuși, in permanenta mă aflu in dilemă neștiind ce sa fac într-o situație dată. De parca urmarea deciziei mele este foarte clara si poate fi ușor catalogata in termeni de bine si rău. Oare cum se face ca anumite lucruri se decid singure parcă neexistând măcar o alternativa iar altele apar blocante, de-a dreptul imposibil de decis ?

E ca si cum ai merge pe un drum si ar exista 2 variante: intersecția cu un drum secundar, mic, pe lângă  care treci chiar fără sa-l observi si o bifurcație a drumului in care trebuie sa decizi daca o iei la dreapta sau la stânga. In ambele cazuri ai opțiunea sa schimbi calea însă se pare ca doar uneori aceasta apare ca o decizie de luat, alteori apare ca o continuare fireasca a drumului pe care te afli.

Mă gândesc daca nu cumva o decizie greu de luat nu e decât o decizie ce nu trebuie luată. Am impresia ca atunci când nu putem alege intre 2 variante de fapt imposibilitatea de a alege nu vine din faptul ca nu ne putem hotărî care e varianta mai buna. Cred ca de fapt in acele momente întrebarea se pune: Las lucrurile sa decurgă firesc sau mă împotrivesc lor ?

Daca cumva nu e o decizie intre a si b ci o decizie intre accept sau mă opun ?

Mă uit la momente de grea decizie din viața mea si îmi dau seama ca erau momente de acceptare si nu de decizie. Oare daca nu decid ceva la un moment dat pentru ca nu știu ce sa fac lumea se oprește pana iau eu decizia după care merge mai departe in funcție de ce am decis eu ? Sau poate doar rămân eu agățat in ceva ce s-a decis deja cu sau fără consimțământul meu ?

Cat durează prezentul in cazul unei decizii ? Oare se pot lua decizii pentru ceva ce se întâmplă ? Ceva ce ne-a luat prin surprindere ? Putem oare decide pentru ceva ce este acum in viața noastră ? Nu trece oare pana decidem noi ?

Sau poate putem decide doar cu privire la lucruri care urmează ? Înainte de a fi propriu-zis in intersecție... Ca odată ajunși in intersecție mă gândesc ca traficul nu se oprește pentru noi pana decidem, sau ?

Prezentul însă e doar un moment infim, indivizibil, ce transforma viitorul inexistent de trecut pierdut.

Si atunci ce decidem ? Si mai interesant, când decidem ?

Vrem sa alegem, vrem sa decidem. Si invariabil vrem sa alegem si sa decidem ce e bine in detrimentul a ce e rău. O lupta permanentă intre bine si rău, intre cer si pamat, intre Rai si Iad.

Nu pot sa nu-mi amintesc de „iar in mijlocul Raiului era pomul vieții si pomul cunoștinței binelui si răului”. Singurul fruct oprit a fost acesta, al cunoașterii binelui si a răului. Iar Omul l-a gustat pentru ca șarpele i-a promis ca va fi ca Dumnezeu iar Omul a vrut sa fie ca Dumnezeu. Sa cunoască ce e bine si ce e rău. Dar a căzut la fel ca sărmanul Dionis si a pierdut Raiul pentru ca a vrut sa cunoască ceea ce nu-i era dat.

Iar Iisus Hristos ne spune: „Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.”

Oare copii nu sunt niște Adami si niște Eve ? Nu sunt oare copiii oamenii care nu au gustat încă din fructul cunoașterii binelui si a răului ? Nu ar fi firesc ca ușa pe care am ieșit din Rai sa fie si ușa pe care sa putem intra din nou ? Oare „a-ti lua crucea si a-i urma lui Hristos” nu înseamnă tocmai a accepta ceea ce vine fără a încerca in permanenta sa decidem intre ce este bine sau ce este rău pentru noi ?

Un fir de par nu putem adăuga pe corpul nostru, o picătură de sânge nu putem face si totuși credem ca putem alege ce e bine sau e rău pentru viată noastră. Destul de aroganta si neancorata in realitate abordarea aceasta daca mă uit mai bine. Ce ne califica pe noi pentru a decide ? Care este o singura decizie pe care am luat-o in deplina cunoștință de cauza a tuturor urmărilor ei astfel încât sa pretindem ca vrem sa decidem si ca știm ce sa decidem ?

Cred ca doar ne dam prea multa importanta când de fapt, in realitate, rămânem agățați in decizii de luat si viața merge mai departe. Cu sau fără acordul nostru.