Masca

“Sa nu mă înțelegi greșit, eu nu vreau asta dar nu este după mine”

Sub o formă sau alta mesajul acesta este un mesaj foarte des utilizat în cercurile în care me învârtesc. Cumva toți avem două personalități. Avem o “personalitate personală” care ar face de toate, este bună, ajută, împarte, înțelege și acceptă și pe lângă aceasta mai avem una care nu poate, nu este lăsată, nu are cum și cumva nu ne aparține “ personalitatea altora”.

Sunt angajatul unei corporații. Mai mici, e adevărat dar din multe puncte de verede o corporație autentică. Cea mai pregnantă caracteristică corporatistă pe care ne-am însușit-o repede a fost pasarea responsabilității până în neant.

“A, clar, te înțeleg și aș vrea să te ajut dar trebuie să înțelegi că procedura...” sau  “Ai dreptate dar...” sau “Stiu că așa ar fi bine dar...”

În permanență cumva apare ceva care ne oprește din a face ceea ce natural știm că trebuie făcut.

Cumva dintr-o dată nu mai răspundem la nevoile aproapelui, la noțiuni elementare de bun simț, la proceduri firești ce derivă din mii de ani de conviețuire umană ci tansferăm toată responsabilitatea decizională într-o sferă concretă: sfera procedurior și regulilor corporației.

Nedreptățim o categorie de colegi, îi favorizăm pe alții. Nedreptățim anumiți colaboratori, îi favorizăm pe alții, șamd. Criteriile sunt simple: procedura.

Îmi vine în cap o învățătura care spune că iubirea bate dreptatea, frumos conturată într-o vorba de-a lui Nichita Stănescu: “Nefericitule, ai dreptate !” Suntem învățați că în viață nu este atât de important cine are dreptate ci fericirea sau nefericirea, bucuria sau tristețea pe care le “distribuim” in jurul nostru.

Și unde am ajuns acum ? Iubirea e bătută de dreptate iar dreptatea de procedură ...

M-am găsit în spatele unor proceduri. Nu mă așteptam să mă găsesc acolo. Frica prin copiii ei grozavi: nesiguranța, neîncrederea în sine, ura și toată gloată m-au ascuns acolo și mă țin în continuare în cotlonul întunecat.

E așa de simplu să te împarți în două: Cine ai vrea să fii și cine te obligă alții să fii.

Spor la muncă ! 

Liberul arbitru sau free will ?

Cât de aproximativă e traducerea asta și la ce se referă această abilitate ?

     Free will adică vointa liberă mie îmi sună a: libertatea de a face ce vrei, de a decide ce e bine sau nu să faci, să gândesti, etc.  Liberul arbitru implică un terț. Adică ai în față 2 posibilități sau mai multe și cineva arbitrează. Evaluează o situație deja întâmplată. Voința de a face stânga sau dreapta într-o intersecție pentur mine nu e tot una cu a arbitra între 2 oameni, unul care a luat-o în stânga și altul care a luat-o în dreapta, nu ?

     Oricum gândul ăsta e oarecum secundar și doar mi-a conturat următorul gând: Cine vrea să o ia în stânga și cine vrea să o ia în dreaptă ? Sau cine a luat-o în stânga și cine a luat-o în dreapta și cine arbitrează ?

     Evreii zic că liberul arbitru este capacitatea de a decide între ceea ce vrei să faci și ceea ce-ți vine să faci sau ceea ce simți să faci. Ai supărat pe cineva. Vrei să-ți ceri scuze dar îți vine să o lași baltă că e o situație penibilă și ți-e rușine. Ai vrea să te închini în fața bisericii însă prietenii tăi ar râde, deci nu o mai faci.

     Găsind mai multe cugetări în direcția asta eu sunt tentat să merg pe varianta că totul se referă la lupta crâncenă între ceea ce vrea sufletul și ceea ce vrea trupul. În acest context liberul arbitru s-ar referi la abilitatea noastră de a decide cui îi facem pe plac. Mergem pe mână trupului sau pe mâna sufletului ? Sufletul vrea măreție, meditație, contemplație, rugăciune. Trupul vrea să mănânce și să se culce că e obosit și a avut o zi lungă. Sufletul vrea să facă bine, să realizeze ceva, să trăiască cu un scop ! Trupul vrea să mănânce și să doarmă, să se reproducă și să aibă.

     Atunci free will nu prea se referă la același lucru pentru că cel puțin mot-a-mot se referă la abilitatea de a-ți controla dorința de a dori liber iar noi vorbim aici de două dorințe existențe concomitent și capacitatea de a o urma pe una în defavoarea celeilalte și nu de a o reduce la tăcere pe a 2-a.

     În orice caz, lupta dintre ceea ce vrem să facem și ceea ce simțim să facem, această luptă între valorile materiale, preocupările trupești pe de-o parte și valorile spirituale, dorința de realizare și măreție pe de altă parte îmi pare că este un bun început pentru gândrile următoare: Cine sunt eu ? Si ce spun cuvintele cu adevărat ?

Nu judecați și nu veți fi judecați

Care o fi complexitatea sau profunzimea acestui îndemn ?
 
     La prima vedere mie îmi pare așa: Cineva face ceva iar eu trebuie să îl accept, primesc, iubesc așa cum este fără a critica sau a pune un verdict de bine sau rău pe comportamentul respectiv. Pe scurt nu-i treaba mea, nu sunt eu în măsură să pun un verdict pe ceva ce eu nu înțeleg. Râde ciob de oală spartă sau cu bârna în ochi încerci să scoți paiul aproapelui.
 
     Cum am și putea până la urmă să judecăm ceva fără să înțelegem contextul, adevărul suprem, planul lui Dumnezeu sau relitatea din spatele aparențelor ?
 
 Asta până ieri.
 
     Există o mare capcană în încercarea de a respecta acest îndemn. Să ne imaginăm următorul context: Cineva face ceva ce tu nu receptezi ca și pozitiv. Tentația primă este: Nu te judec ! Este felul tău, te accept. Te las în pace. Nu te bârfesc, nu-ți zic nimic, nu fac nimic ca și reacție la ceea ce ai făcut tu. Te las în plata Domnului cum se zice și încerc să te iubesc ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Cumva la o privire superficială am respectat ce mi-am propus: Nu te-am judecat, te-am lăsat în pace și te-am acceptat așa cum ești ! Corect ?
 
 Nu !
 
     Tocmai te-am judecat ! Te-am catalogat „asa cum esti”. Am trecut comportamentul tău printr-un proces cognitiv, l-am catalogat și am hotărât să te las în pace. Am judecat deja conformitatea faptelor tale și am concluzionat. Am judecat și am dat verdictul.
 
     Mă gândesc că a nu judeca nu înseamnă a ignora. Nu înseamnă a bagă sub covor sau a ne face că plouă. A nu judeca nu înseamnă a nu avea o părere despre ceva.
 
 A nu judeca nu înseamnă a nu condamna o acțiune greșită.
 
     Înseamnă a nu judeca factorii ce au dus la acea finalitate. A nu judeca sufletul din spate, a nu desconsidera omul care a furnizat respectivul rezultat. A nu presupune contextul, a nu căuta circumstanțe.
 
Toți putem constata fapta însă doar Judecătorul o poate judeca. Fie ea bună, fie ea rea.
 
Oglinda nu judecă nasul meu mare dar mi-l arată !
 
Am căzut în capcana judecății încercând să nu judec !