luni, 9 mai 2011

Certitudinea picaturii

Unii dintre noi, foarte puţini, reuşesc să se întoarcă spre Dumnezeu înainte să moară. Bucuria acestor oameni este să existe drept călăuze pentru noi ceilalţi.
 
Credeţi că picătura de apă ştie că este ocean ? Credeţi că picătura de apă ştie că o să se întoarcă în ocean invariabil ? Oriunde ar cădea, oricât ar dura, chiar dacă s-ar evapora ?
Chiar dacă ar înceta să existe, ea tot în ocean se întoarce.

Nu, picătura nu ştie asta şi nici nu o preocupa. Picătura nu iese pe malul râului atunci când vede o cascadă. Picătura nu încetează să-şi urmeze calea nici atunci când este prinsă într-un imens de gheaţă ce-i distruge chiar şi ultima fărâmă de identitate ci aşteaptă în linişte să fie readusă la viaţă.  Nici atunci când Soarele o descompune într-un infinit de repere ea nu aleargă să-şi caute zadarnic fărâmele de identitate.

Ea doar există.
 
Credeţi că dacă ar alege să se întoarcă singură în ocean ar reuşi ? Da, invariabil, pentru că este ocean. Doar că atunci nu ar mai înmărmuri aşteptând momentul dezgheţului, nu s-ar mai lăsa spulberată de Soare să-i simtă căldura, nu s-ar mai lăsa purtată prin roca purificatoare de sub pământ şi cel mai grav, nu ar şti niciodată ce drum i-a fost dat să urmeze.

Şi ce ? Ar spune picătura ajunsă la capătul drumului; Am ajuns !
 
În faţa azurul infinit însă, picătura nu şi-ar recunoaşte esenţa, ar vedea splendoarea din faţă ei dar nu ar avea puritatea de a se identifica cu această.
 
Ar rămâne pe malul uscat sfiindu-se de valuri, aşteptând să se întâmple ceva. Şi atunci ar fi aruncată din nou în văzduh de nisipul fierbinte, purificată din nou de soare, purtată departe de vânt şi lăsată din nou să dea viaţă lumii crezand ca asa a fost sa fie. O să spere că de data asta o să se întoarcă pe drumul corect, prin locurile menite să o purifice, să o pregătească pentru clipa în care, ajungând din nou la capătul drumului să vadă privindu-şi propria existenţa că nu mai trebuie să plece niciunde, să vadă că nu trebuia să caute nimic, să vadă că trebuia doar să se lase purtată în linişte prin locuri reci, prin locuri uscate, să ude iarba, să mute munţii pentru ca la final să se întoarcă mai pură în ea însăşi.
 
Orice drum ar alege însă, oricare ar fi căile pe care le-ar alege să-i purifice esenţa, ajunsă în faţă azurului infinit, nu ar putea rămâne pentru că niciodată nu ar avea curajul să săra în valuri. Pentru că niciodată nu ar şti dacă a ales calea cea bună şi, mistuită de acest gând, nu ar auzi că valurile îi urează bun venit acasă.
 
Doar atunci când ar înţelege că nu mai trebuie să caute, că esenţa ei nu este o incertitudine, că tot ce trebuie să facă este să recunoască susurul izvoarelor, să simtă adierea vântului, să se bucure de razele soarelui şi să nu uite niciodată să asculte valurile, doar atunci ar intelege adevarul, doar atunci ar auzi chemarea valurilor.

Fericită e însă picătura că nu i-a fost lăsat niciodată să aleagă dacă să se bucure că există şi că face parte dintr-un lucru aşa de minunat aşteptând în tăcere întoarcerea în esenţa vieţii.

Oare ea ar vedea că este esenţă de viaţă şi că a fost trimisă să purifice si să fie purificată urmând ca invariabil sa se intoarca in ea insăşi ?

Certitudinea picaturii este data de insăşi lipsa opţiunii.
Certitudinea noastra insă poate veni doar din acceptarea condiţiei noastre.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Minte !

La început a fost Cuvântul. Există oare o propoziție cu mai multă profunzime ? Cuvântul nu poate fi pătruns de mintea omenească însă cuvi...